Posted in concert, grupo compay segundo, phonèmes

Compay! Compay!

Grupo Compay Segundo

Arenele romane, Bucuresti

21 iulie 2009

Din septembrie anul trecut am crezut ca dupa experienta Leonard Cohen nu ma voi mai putea pierde vreodata in vreun alt concert live, in afara urmatorului concert Leonard Cohen. Acum doua seri am trait insa, si un alt fel de hipnoza : nu a fost o transa a tacerii, a coplesirii evlavioase in fata vocii si a versurilor, ci una de in-salbatacire, descatusare, eliberare.


Daca asteptarea concertului a adus acorduri serene a ceva gen jazz in surdina, de prima melodie pana la ultima, Compay Segundo nu au facut decat sa pompeze prin venele noastre acorduri, sange cubanez, dansuri traditionale sau tribale, zambet, ritm.


Amfitionul, si totodata una dintre vocile grupului este genul de persoana care ar fi putut convinge si un sfant sa comita o faradelege, si nu datorita senzualitatii – se pare ca cineva acolo sus a hotarat sa ii predomine doar talentul artistic, ci datorita faptului ca emana lumina, bunadispozitie, energie coplesitoare ; nu conta ca poate apauzi sau canti total afon, ori ca miscarile nu corespund melodiei, privindu-l aveai impresia ca esti perfect, ca apartii acelui moment, acelui loc, ritmului. Este extraordinar cum, cu povestile de dinaintea fiecarei melodii, privind geneza cantecului, si referirile continue la Compay, a reusit sa readuca pe scena un om mort de cativa ani, doar prin puterea evocarii, fara imagini, fara translator, doar prin cuvinte si muzica.


Cu siguranta majoritatea spectatorilor erau acolo pentru a simti muzica, dar transpunerea, transformarea, a fost imediata, de la primul acord intampinat cu aplauze, si continuat cu batai ritmice din mana sau picior, pana la sunetul de final incheiat cu audienta in picioare dansand efectiv, sau doar miscandu-si trupul timid, cu totii aducandu-i omagiu lui Compay : « Compay !Compay ! »


Numai ‘sentimentalisme’ despre concert, pentru ca virtuozitatea fiecarui membru al grupului este evidenta ; inregistrari, premii si faima sunt destule pentru a convinge.

A fost ceva impresionant, ametitor ; as repeta experienta oricand… m-am simtit traind, si a fost incantator…

Posted in bleuèmes, keane

1 albastru/ luna

Pentru Albastrul acestei luni am ales ceva oarecum neconventional; poate pentru ca este in alb-negru si nu albstru, si nu este tablou, ci partitura.


Pentru ca este o melodie care a depasit de multa vreme nivelul de Pasiune, ajungand la Obsesie; si cu fiecare ascultare, obsesia pare ca devine mai ilimitata, la fel si aviditatea, nevoia de ea.

Si aceleasi versuri, mereu…. poate pentru ca nu mi se pare ca as fi scapat de singuratate, sau ca as putea vreodata; poate pentru ca tocmai prezenta celorlalti acentueaza sentimentul, desi este mai placut sa ne mintim singuri… pentru ca nu stim cat tragic poate ascunde un zambet, sau cata singuratate o viata mereu plina. Sau cat intuneric trebuie sa inconjoare o lumina…

Why d’you laugh?
When I know that you’re hurt inside?
…..
And why’d you lie
When you wanna die, when you’re hurt inside
Don’t know what you lie for anyway
Now there’s nothing left to say…

Posted in sémèmes

Black or White



Tocmai ce butonam in orele mele de nesomn, si am dat peste finalul unui rezumat-stire a ceremoniei de inmormantare a lui Michael, si reactii de dupa : imagini cu Brooke Shields, cateva vocalize ale Mariahei, vorbele lui Paris, si comentarii negative privind absenta multor altor celebritati.


Din punctul meu de vedere, puteau renunta la toata ceremonia, si pastra doar vorbele acelei copile. Ma raliez intregului mapamond, spiritului de turma, etc etc, si recunosc : m-a impresionat, si inca ma impresioneaza. Daca sinceritatea ar avea chip si voce, ar trebui sa fie cele ale lui Paris Jackson… iar daca reactia ei pare exagerata, atunci exagereaza mult mai bine decat bunicii si toti unchii si matusile ei la un loc, care au atins-o ca si cum ar fi de portelan ; si cu siguranta este: un portelan de sute de milioane de dolari.

Dincolo de disparitia lui, ceea ce ramane este mult mai trist : un copil care nu a trait legenda Michael, incapabil sa inteleaga vreodata ceea ce a insemnat el pentru ceilalti, pentru milioanele de admiratori ; va incerca poate sa-si imagineze, sa studieze, sa asocieze comparativ impactul lui muzical sau cultural cu al altor personalitati artistice, dar intelegerea nu va putea fi decat partiala. Deocamdata este doar o fetita care si-a pierdut tatal ; un tata, care uneori parea la fel de copil ca si ea, iar acest lucru este minunat pentru amintirile pe care probabil le va purta intreaga viata.


Asadar, nu am vazut mai mult din ceremonie, dar intr-un fel sau altul, am banuiala ca nu a fost decat inca o dovada a paradoxalei lipsei de sens al cuvintelor…


Din cele cateva vocalize ale Mariah-ei nu am inteles decat “ bine Mariah, te priveste o lume intreaga acum, sunt imagini care vor ramane pentru totdeauna, do your best”; dar poate gresesc si nu am inteles ceea ce trebuie.

Iar sa acuzi pe cineva ca a lipsit de la o inmormantare, mi se pare la fel de absurd precum condamnarea lui Meursault pentru ca nu a plans la moartea mamei sale…. un fel de obligare de a renunta la intimitatea trairilor, o somare la expunere personala absoluta, depersonalizare, sau re-personalizare a sentimentelor, din dragoste pentru traditie, norme sociale sau moda…

Posted in bleuèmes

1 albastru/ luna

Albastrul acestei luni este o invitatie la vacanta; nu una neaparat fizica, ci mai degraba o vacanta interioara, a sinelui; o deconectare de exterior, si o conectare mai intensa decat de obicei cu interiorul, gandurile, Armonia.


Cred ca in fiecare zi trecem pe langa un astfel de scaun lasat neocupat special pentru noi. Trebuie doar sa-l vedem. Sau sa invatam sa-l vedem.

Pentru ca astazi am ascultat invitatia scaunelor si m-am plimbat pe jos pana acasa; am reusit sa ascult cantecul pasarilor ca background vocal al zgomotului masinilor, sa admir nuantele de verde al copacilor, fantanile arteziene, zambetul copiilor la plimbare cu bunicii… florile, culorile, cerul, albastrul si muzica…
xxx

Posted in the name of the game

Bucati de puzzle

Am asteptat meciul dintre Kazakhstan – Anglia cu nerabdarea cu care astepti intalnirea cu un prieten de care te-ai departat; o carte draga pe care o recitesti; o parte pierduta din tine, de care ti-a fost atat de dor, si pe care ajungi sa o regasesti.

Mi-este dor de United, de Echipa, de Premier League; mi-e dor si de John terry si Petr cech, de Fer torres si de Stevie gerrard, de Agbo desigur, si Phil Brown. Mi-e dor sa blestem si sa ocaresc Eurosport-ul cand nu transmitea vreun meci pe care l-am asteptat cu nerabdare, si echipele distrugatoare de pronosticuri, pe Park si pe Kuszczak, si uneori si pe Sir.

Asa am aflat ca, fara sa stiu, numaram zilele raportat la meciurile din fiecare weekend, ca este putin debusolant sa ramai fara reperele cu care te-ai obisnuit de atatea luni, ca meciurile din PL devenisera ele insele repere. A ramas un gol pe care il umplu cu meciuri din sezonul trecut, cu Febra stadioanelor a lui Nick Hornby, cu insemnarea numarului de zile trecute de la finala Champions League… ceea ce a inceput ca o joaca s-a transformat in boala; si a venit si momentul cand doare al naibii, dar nu as renunta la ea pentru nimic in lume.

Nu pentru ca ar fi un Mod de viata, ci pentru ca este un Sens in viata. Pentru ca viata mea este un imens puzzle format din diferite si multe sensuri… marete sau banale, convergente sau nu, hotarate sau ezitante, terne sau colorate, ele sunt motivul pentru care zambesc vietii in fiecare inceput de zi…

***

Posted in carti, lexèmes, sémèmes

Intelepciune sau nebunie? – haiku

Henri Brunel — Haiku: intelepciune sau nebunie?

PRO Editura si Tipografie, 2007

Am asteptat cu nerabdare sa incep cartea, pe care mi-am imaginat-o ca pe o analiza, nu neaparat exhaustiva, dar cel putin aprofundata, a poeziei haiku – istorie, sensuri si structura.

Poate este o problema sau o diferenta de perspectiva – a autorului si a mea, dar a fost o mare dezamagire, aproape direct proportionala cu masura asteptarilor. Nu ma asteptam sa fie o scriere atat de slaba, mai ales studiind cuprinsul, care anunta o abordare foarte interesanta.

Cartea este structurata in trei parti, fiecare cu o tematica diferita, dar, din punctul meu de vedere, tratata pueril si superficial:

I. Haiku/ II. Cum si de ce sa scriem haikuri / III. Haiku in scoala.

In prima parte sunt enuntate si aparent dezvoltate niste definitii asupra haiku-ului, fiecare capitol reprezintand raportul intre haiku si diverse motive recurente in acest fel de poezie:

(Poezia zenului/ Haiku-uri de toamna/ Meditatie/ Haiku si tandrete/ Haiku si umorul/ Haiku-ul si timpul inghetat/ Haiku si tacerea etc), autorul selectand cateva poezii apartinand autorilor clasici, altele creatii proprii, pe care le analizeaza banal, evidentiind evidentul, prin constructii si exclamatii de un patetism infiorator – nu ma refer la fiori de placere; nu emotioneaza, nici nu convinge; stilul este naiv, infantil, aproape telegrafic – foarte pe scurt raportat la cat ar fi fost de spus despre fiecare tema analizata.

Naiv este si cum stabileste trei categorii de incadrare ale haiku-urilor : haiku-uri usoare, haiku-uri dificile si haiku-uri foarte dificile : primele ne produc – sau induc mai degraba, o ‘atitudine de intampinare’; prin cele din a doua categorie privim dintr-o dubla perspectiva a existentei in sine a obiectului contemplat si a existentei acestuia in raport cu trairea nostra, iar prin cele din urma traim experienta pacii interioare, a armoniei si a iubirii supreme.

Cea de-a doua parte – este o pledoarie pentru perpetuarea haiku-ului, cu acea clasare a haiku-urilor in functie de mesaj, si asemanarile dintre haiku japonez si cel francez.

Ultima parte, este dedicata unui proiect de popularizare a haiku-lui in scoli : un atelier de intelegere si creare a haiku-lui in cateva clase dintr-o scoala din Carquefou-Loara Atlantica, cu rezultate si reactii surprinzatoare din partea fiecarui elev.

Traducerea titlului – fata de varianta originala – mi se pare foarte inspirata : Haiku intelepciune sau nebunie ? (vs Sages ou fous le haikus ?), este intr-adevar dihotomia care ar putea caracteriza un haiku, nu numai ca mesaj, dar si ca rezultat al unui proces de creatie.

Exista in unele momente ale cartii cateva constructii lexicale si vizuale atat de calme si armonioase, luminoase si poetice, care mi-au amintit puternic de Nicolae Steinhardt si al sau dialog cu Zaharia Sangeorzan.

* Poate fi cu adevarat prinsa eternitatea in pumnul inchis al unui poem ?

* […] ‘Ce este un haiku ?’, acest miracol in poezie, acest scurt moment de epifanie, asezat intre doua taceri.

* Saptesprezece silabe, scurte ca un fulger, in care experienta existentiala se odihneste o clipa in causul palmei.

* Haiku-ul, acest “monostih”, spun maestrii, adica un singur vers articulat din trei parti, este o poezie a imediatului. Picatura de apa a clipei se transforma intr-un strop de cristal. Acesta este: timpul inghetat”.

* Tot asa este un haiku. O curba, o tusa simpla, care inseamna mai mult decat un tablou, o epigrama care spune mai mult decat un lung poem.

Este de apreciat si initiativa de a oferi in ultimele pagini ale cartii o selectie de site-uri web internationale, in franceza si engleza, dedicate haiku-urilor : antolgii in franceza, foto-haiku (haisha), bibliografii.

Posted in carti, lexèmes

Bucati de "Intelepciune sau nebunie"

I. CE ESTE UN HAIKU ?

* Aparut in secolul al X-lea in Japonia, haiku este, in forma sa clasica, un poem in trei versuri scurte : cinci, sapte, si cinci silabe sau masuri. […]

Totul este spus in cateva cuvinte precise si simple, care, abia exprimate, dispar indata. Umor, regret, elan, si misterul, si efemerul…

* Un haiku este un poem, adica, la fel ca orice poem, un efect al artei limabjului, care vizeaza sugerarea prin sens, imagine, ritm, a unei emotii, a unei stari de spirit. Dar este un poem singular, aproape un exercitiu spiritual.

* Iata un prim exemplu. Dar aceasta incercare de explicare nu va inlocui intuitia. Cititorul este artizanul poemului sau, el isi inventeaza propriul cantec.

Batranul stejar

contempla

florile de cires.

Stejarul simbolizeaza forta, soliditatea, permanenta. Nunta de stejar, la optzeci de ani de viata impreuna, reprezinta Everestul casatoriei !

Verbul « contempla » pune accentul pe rabdarea privirii, sugereaza o atitudine de meditatie.

Florile de cires sunt fragile, efemere, ele simbolizeaza in Japonia vremelnicia, nepermanenta.

Scena evocata in acest haiku pune fata in fata doua simboluri opuse. Dar, in acesta lume, totul se duce, totul este trecator, iar stejarul, chiar daca va trai o mie de ani, va trece si el, la fel ca florile de primavara.

Liniste…

* Autorul de haiku trebuie sa renunte cel mai adesea la adjective, si intotdeauna la metafore, la « viorile toamnei », la izbucniri, la manie, la romantism, la nostalgia de complezenta. Sa lucreze cu realitatea nuda. sa capteze cu forta imaginea, sa cuprinda cu totul in palme prezentul si sa lase loc tacerii. El se estompeaza, pentru a face sa se nasca o scanteie intr-o inima, pentru a da o sansa, cat de mica, absolutului. Vesnicia este acum.

* « Frumusetea se recunoaste prin exasperarea ei », scria Valery in Caietele sale.

* Ryokan, poet al tandretei, trezeste in noi un colt ascuns de incenta.

Spiritele melancoloce ma vor acuza, poate, ca vorbesc mai degraba despre tandrete decat despre compasiune. Tandretea este o calitate, compasiunea este o virtute. Cea mai inalta virtute a budismului, fara indoiala. Sa auzim ce spune despre aceasta Dalai Lama, intr-o carte intitulata chiar “Puterea compasiunii”:

“ Fiindca structura noastra globala (trupul si mintea) este adaptata la un mediu ce include iubirea, […] fiecare dintre noi este motivate de bunastarea celuilalt, independent de atitudinea pe care acesta ar putea sa o manifeste in privinta noastra. Acesta este compasiunea.

Compasiunea ramane un element fundamental, fara de care nici o activitate omeneasca nu poate avea utilitate.”

Cuvintele ne intind o capcana. Compasiune sau tandrete, ceea ce conteaza este gradul nostru de iubire. In cultura noastra, termenul “compasiune” are o usoara nuanta de severitate, de tristete, este apropiat de cuvantul “mila”, care adauga deseori nefericire nefericirii. Ryokan, care purta pe frunte pecetea inocentei, manifesta o atentie deosebita fata de ceilalti, extinsa pana la insecte si flori, cu atata dulceata usoara in muzicalitatea si caligrafia poemelor sale, atata bucurie senina, incat am preferat, in mod arbitrar, sa folosesc la adresa lui cuvantul “tandrete”.

* Tacerea spune mai mult decat cuvintele, si toti vorbitorii sunt alcatuiti din carne muritoare… ( Louis Rene Des Forets – Poemes de Samuel Wood)

* “Suntem o picatura de apa in oceanul cosmic. Dar picatura de apa stie ca oceanul se afla in ea?” se intreaba proverbul chinezesc.

* Iar haiku-ul, aceasta vorba scurta, poezie a zenului, clipa asezata la marginea tacerii ne face sa intelegem, aici si acum, prin referirea la pasare, la luna sau la bambus…. Acest schimb de iubire si, uneori, chiar fugitive, orbitoare clasritate a absolutului.

* Matsuo Munefusa, zis Basho, este considerat cel mai mare poet de haiku. […] Haiku sunt aproape intotdeauna concluzia unei povestiri de calatorie, a unui lung poem, a cuvintelor de intelepciune.

* […] Facand acesta, ii recunosc o viata proprie, o personalitate unica, chiar daca ea reflecta inca latura mea umana si respirata pe care o cunosc. Nu mai sunt absorbit intru totul de emotia mea sau de profitul meu. Stejarul nu mai reprezinta doar o sursa de profit, baza visurilor mele, el exista. Nu mai sunt identificat, scufundat in realitate, si, pentru ca stejarul exista, exist si eu. Pe acest drum dificil, intuitia preia controlul. Haiku-ul este o scoala a luciditatii, adica o progresie spre lumina, o recunoastere a celuilalt, si respect, si echitate, si intelepciune. Urmand firul haiku-ului, devin, daca ma abandonez jocului, un foc aprins in noapte, o constiinta treaza.

II. CUM SI DE CE SA CITIM SI SA SCRIEM HAIKU-URI

* Haiku-urile propuse sunt clasate in trei categorii: usoare, dificile si foarte dificile. Aceasta repartitie nu se sprijina pe varsta sau pe cunoastere, ci ia in considerare calitatile intuitive ale fiecaruia in parte, capacitatea sa de a se detasa de modelele si ideile receptionate, libertatea sa interioara.

* Maestrii japonezi de haiku-uri: Basho, Saikaku, Buson, Issa, Shiki, Soseki etc

* Cuvintele poemului culeg un moment fugar din viata noastra, ele sesizeaza realitatea cea mai banala, cea cotidiana, si aproape ne-o arunca in fata. Au misiunea de a ne oblige sa privim altfel realitatea, sa o descoperim, rabufnitoare si noua, sa o vedem. Apoi cuvintele poemului se risipesc, pentru a nu retine nejustificat atentia, pentru a nu ecrana. Grea meserie.

Forma trebuie sa arda pt a se inalta flacara haiku-lui.

* Nu traiesc in lume, spunea Heraclit, traiesc in lumea ‘mea’.

* Traim de obicei intr-un raport de falsa dualitate cu mediul nostru. Credem ca vedem fiintele si lucrurile, si nu vedem prin ele decat umbra noastra, doarintele noastre, temerile noastre, interesul nostrum. Haiku-ul ne inclina spre mai multa echitate. Ne propune sa adoptam o atitudine de intampinare.

III. HAIKU-UL IN SCOALA

* Sunt convins de multa vreme ca exista o fericita coincidenta intre copii si poezia haiku. O capacitate de a trai intens timpul present, o sensibilitate proaspata, libera de obisnuinta, de reguli si de coduri, gata de a fi desteptata. Limpezimea imediata din haiku, acesta poezie atat de simpla si totodata atat de bogata, se armonizeaza firesc cu copilaria.


* Barza tipa

cu o voce care sfasaie

bananierul.


* Un stol de grauri,

o mana de graunte

aruncata in nori.


* Din varful ierbii,

indata ce se prabuseste

licuriciul se inalta.

(Basho)


* Fluturele este un postas

el face turul

florilor.


* Deasupra mea

zgomotul matasos

al unui stol de grauri.


* Fetita

in drum spre scoala

numara stelele.


* Un nor portocaliu

intorc capul

este gri.


* Un trandafir

dupa aversa

unde se va schimba?


* Un fluture distrat

s-a asezat pe buza mea

cum am devenit floare.


* Intre nori

o spartura de soare

inima mea se strecoara prin ea.


* Acest firicel de ceata

atat de fragil

oare sa il culeg?


* Sarutul lunii

Cu apa din baltoaca

Este nesfarsit.

(Henri Brunel — Haiku: intelepciune sau nebunie?

PRO Editura si Tipografie, 2007 )

Posted in carti, lexèmes, poezie, sémèmes

aurelia c. marin — cutia de scrisori

Aurelia C. Marin — Cutia de scrisori

editura Universal Dalsi, 2004





Un amestec – as zice eu – cam lipsit de originalitate de tipologii poetice – avangardism (dada), parnasianism si postmodernism, reflectat la nivel grafic in lipsa punctuatiei si a majusculelor, cu particularitatea (nu stiu cat de proprie, dat fiind faptul ca o intalnim si la Teodor Duna) incadrarii fiecari poezii intre ghilimele ; la nivel conceptual – lipsa unor teme recurente, care sa creeze un imaginar poetic propriu scriiturii si scriitoarei, aparenta ideilor/imaginilor poetice redate sub hipnoza, irational si subconstient ; totusi constructii si sintagme originale privind alaturarea termenilor (fie antitetici, fie incompatibili semnatic). Spre deosebire de dada, unde este evidenta lipsa mesajului la nivel frastic (referire la les cadavres exquis intr-una dintre poezii), aici exista si tema si subiect la ambele nivele – frastic si conceptual.

Exista unele imagini deosebite, dar in acelasi timp banale, scriiturii lipsindu-i acea sclipire care ar fi putut-o extrage din anonimat.

*******

EXISTA

“exista cineva care umbla

si cauta si tremura plange

cu toate ca e orb mut cu functiile vitale

in colaps tremura cauta se grabeste fatal

poate e un om mancat de multa despartire“


POATE ASA

“in rugul zilei cu o piatra alba tatuata pe frunte

blestemam culorile subtiate, aerul chinuit refuzand sa respire

val dupa val cu inegale puteri apa ineca ce mai puteam avea

fluturi esmeralde fanati in sicriul obitelor

pe fiecare os bratari si inele de nisip care uita –

violentat

drumul inainte inapoi cu poze si flashuri

agrava mesajul

era o lumina cu prea multa patima

susurand verde inchis pe dinafara chiparosii garantau

profunzimile

frumoasa nostalgie a lor la sfatul ce avea sa devina

amintire ma identifica

intru ce asteptam alaturi strigatul sa-ti trimit inapoi

cu forul noptii

pielea incinsa cu sfoara pe maini

doua fasii sangerand

poate asa ma vei gasi“


CATIFELAREA IMPURA

“ in ciuda rozelor albe zatandu-si dulceata in noi

ramanem o veghe adanc schimbatoare

geometric randuit aerul sapa aceeasi magie extatica

aceleasi obsesii multpatimite

privindu-ma

privind cum scanteiez in tine bobul de argint otravit

reflexele semnalizeaza pericol

sarpele isi intinde trupul genuin echilibrand watii

amperii si ohmii

tineri fiind practicam imolati catifelarea impura

in ritualul erotic iti vorbesc despre moarte si intunecare

mariile fluvii

sentimentele se contracta si tresari peste orbitele mele

ingreunate cu opiu

niste salcii tacute mai jos cresc si continua

vuietul linistii lumii

nici-o cainta nu acopera groapa in care zac

si pun seminte in mana de pamant

care ne-a facut si ne tine “


GOTIC

“mana-n mana intr-o clopotnita

as putea sfasaia norii pana la maduvas

ma aplec peste margine si privesc linistita in jos

accesibile doar ochiului meu inegalabile comori

sub lacatul cap de boa constrictor

intr-un calice decorato con fiori bianchi

imi sangera inima

“curata desfatare“ spuneai mai degraba

sedus de noaptea ademenitoare si atat de senina

ne indreptam spre poarta nehotarata candva

las privirea in urma

o flacara de lumanare“


CERTIFICATUL

“evenimentele zilnice bat la usa acolo unde nimeresc

obosite de alergatura si panda asteapta sa fie luate in seama

uneori cineva le deschide preferand orice risc indoielii,

poate vrea sa auda o amintire draga si mult

prea indepartata,

eu zac in pat bolnava de varsat de vant

cu manusi catifelate pana la umar –

amestecand intr-un pahar gladiole crini si violete

infirmiera imi explicase ce se cuvine,

citea Freud

un fel de subconstent atemporal lupta din greu

sa razbata cu minima claritate

prevestitor indelung zambetul tau imi saruta genunchii

raspundeam chemarii prin gropi cu pasul descult in aburul

pamantului mult prea indifferent

desi m-am ferit incepusem lese sa uit si continuam

desacralizarea legamantului

odata ajunsa cu trup si suflet statuie romana fara cap

imi creasem legenda

drapata in pliuri de marmura ruginita

pe timpul noptii mi-a curs din nari grindina rosie

prevestitor indelung zambetul tau venea de foarte departe

la sfarsitul toamnei Infirmiera mi-a eliberat certificatul

cu acel mod de a trai prin ceea ce am ramas pentru altii ”


DOI MESTECENI

” cata deznadeje aveam aseara pe fruntea albastra in sus

probabil umblam pe malul paraului Frate cautand salciile

disparute in voie fara de voie nu le mai gaseam

tanguinindu-si evanescent echilibrul

parca ar fi fost supte in hruba pamantului ca o indurare

poate aveau de mult contract sa fie lasate in pace

sa aiba cu adevarat linistea lor

impinsa in jos lipeam cu spinarea o poarta gata sa cada si ea

bolnava de gol doar cateva sipci cu icsul in cuie slabite

” ca desi voi umba sperietoare in mijlocul mortii n-am sa urlu”

juram abandonata acolo ca si cum cel care nu era de fata

asculta toate acestea dar nu as intelege ce avea sa raspunda

malul amputa pasii scufunda plansul

« orice poti rata in afara de viata » scria superstitios

ori in bataie de joc pe o foaie de agenda agatata in ciot

langa mine palid si incapatanat de a nu dispera Gabriel Angelo

isi ingropa bocancii de alpinist cu divinul sentiment

al luciditatii si al urcusului

la trei zile pe malul paraului Frate

s-au inaltat doi mesteceni

Unul se pregatea de nunta Celalalt tacea”


UN TRANDAFIR VIOLET DE MATASE

” pleca ingerul

galopa aievea tacut rotindu-si bratele strapunse

in forma de cruce

exista intre tine si el o placere amara, un secret

bine platit cu fiecare lacrima refuzata sa cada

pe dinauntru cearcanul perfect nituit

neasteptat cerul s-a rupt zguduit

de umbra pamantului care trecea pe acolo

cu un fosnet tandru ingerul a ridicat la el jertfele

aruncate in florile de ploaie

exista intre tine si el o placere amara, un secret

bine platit cu fiecare lacrima refuzata sa cada

culcusit in scorbura tapitata cu paie si lut din Egipt

priveai detasat Arborele neintrerupt cu chin si indarjire –

in ascensiunea lui pasarile-rodii giuvaere cat pumnul

galopa aievea tacuta rotindu-si bratele strapunse

cu tinte inflorite nu ma uita

in slujba intemeierii Stapana ingerilor pulveriza

ambra si verniuri sacrale

n-a schitat un semn, un gest marunt care sa deduca mantuire

palida si sacerdotala statea de paza intre doi ciprii

condamnata la tacere

m-a indoliat cu un trandafir violet de matase ”


BARIERELE VAZDUHULUI

” in tineretea mea din acesta lume dusa

printre galaxii cu puterea luminii

se arunca umbra in fata pasului urmator

ademenit intr-acolo

se facea intuneric, asteptam miezul noptii

inevitabil sa sune postasul

imi trimiteam scrisori de dragoste de cristal

si de ura

ideale, devastatoare

nauca

am calatorit apoi cu vaporul, croaziera pe Mediterana

o castigasem bifand correct grile consecrate

adancimii cu linistea

in creier sinapsele alienate violete de parma tardiv

probabil nevezatoare comandantul ma invita

sa ii acord intaiul vals

muselinele spulberate pe sub talpi de roua

cu strangere de inima

vertijul dulce-amarui

din ce in ce mai greu

din ce in ce ”


INTALNIRE DE GRADUL TREI

” tin minte ca si cum totul s-ar fi petrecut aievea

basm in nodul orbitelor mele ravasite prin perne

dinspre zid lumina scazu alternand asperitati moliciunii

ar fi trebuit sa stim dragul meu, ar fi trebuit sa stim

acel peisaj incremenit incoltit de incertitudini

gara menita dramatic un loc

semne fragile copaci fara frunze fara vecinatati fara umbra

« incotro descult cu sacosa de plastic in mana »

un sarpe mi se-ncolacea cu inghetatele-i spledori

pe dupa sani pe dupa umeri

in uriasa despartire ca de la sine vorbele

un hau profund

m-am vazut pe mine alaturi asa in capatul scarilor

treptele jos iedera vraiste lunecau nelimitat unduioase

masinaria caderii functiona difuz emanand semnale atomice

patratul unul intr-altul cu moarte garanta sau nu

desprinderea pasului

purtai o redingota neagra din pene

mi-ai intins mana”

Posted in the name of the game

Veni, Vidi, Vidic

A trecut mai mult de o luna deja de la acele 90 de minute pe care le voi purta cu mine intreaga viata: 28 martie 2009 – ziua in care Nemanja a devenit realitate concreta; ca si cum o idee se transforma din abstract in fizic.

este ciudat cum, realitatea redata de imagini – poze sau tv – o percep atat de diferit, impersonal, distant; stiu ca man utd exista, ca existenta lor este o realitate, dar cat timp reprezinta o imagine – statica sau in miscare – exista doar ca o realitate intangibila, indepartata, o realitate estompata in mitic, in semi-existenta.
[desi dupa ultimele sezoane, multi s-ar putea intreaba daca nu cumva utd nu reprezinta doar o himera – imaginea perfectiunii, produs al imaginatiei unui eu colectiv.
cine stie insa cat din ceea ce (credem ca) vedem exista cu adevarat.]

Sunt cateva momente in viata mea pe care as vrea sa le pot retrai sau revedea oricand, inregistrate undeva, pe retina, sau dincolo de amintire – un repeat al trecutului disponibil oricand. Si senzatiile ; as trece iar si iar prin frigul din seara in care l-am vazut pe Vida, fara nicio ezitare. I-as urla numele din nou, in aviditatea unei priviri, as canta glory glory man utd iar ca sa ma simt mai aproape de echipa.

Meciul nu stiu cum a fost; pentru mine pe teren s-a aflat un singur jucator, un singur om, aproape o singura echipa. A lor.

Viii-dic… pare un poem in sine numele lui… Neeee-maaa-njjja… l`am repetat de atat de multe ori incat parca s`a transformat in substantiv comun; Vidic poate la fel de bine sa insemne aer, sau apa, sau vis… ceva zilnic, fara de care existanta umana ar fi imposibila…atitudinea lui, si chipul, incrancenarea si sacrificiul – un poem in proza, un poem eroic.

… inca mai zambesc; tamp, asa cum zambeam dupa finala trecuta de champions league, cand in mintea mea persista ‘these are the chaaaaampioooooons !!!!’

L`am vazut pe Nemanja Vidic… zambet absolut cretin…

+++++

Posted in bleuèmes

1 albastru/ luna



Albastrul lunii aprilie este fluturi; pt ca am revazut ‘Alegria’ pe care il percep din ce in ce mai intens ca pe un spectacol despre zbor si i-limitare.


Deoarece cred ca avem fascinatia zborului, infinitului, a spatiului inca de cand ne dam in leagan, copii fiind, privind cerul. Pentru ca luptam dintotdeauna impotriva constrangerilor, pentru libertate sau pentru iluzia ei. Pentru toti copiii care se urcau pe parti din biblioteca sau dulap si nu mai puteau cobori.


Pentru ca fluturii nu zboara niciodata trist, ci intotdeauna vesel ; pentru ca mor asemenea lui Icar, cautand lumina. Pentru ca sunt liberi, si nu stiu de libertate. Pentru ca imbraca acel copac cu o bucata din cerul dupa care tanjeste, si il transforma din arbore in pata de albastru.


Pentru ca nu trebuie sa uitam niciodata sa ne dam in leagan.

Posted in hvk, phonèmes, sémèmes

Je ne puis imaginer une vie sans musique…

Herbert von Karajan

5 aprilie 1908 — 16 iulie 1989

Pasiunea mea pentru Herbert trece dincolo de admiratie sau fascinatie. Cred ca este idolatrie. Nu-mi explic altfel religiozitatea cu care il privesc si-i ascult muzica.

M-a fascinat din primul moment cand l-am vazut – la atheneu, prima editie de “Confluenta artelor”: privirea lui inchisa, aparent oarba, miscarile aproape shamanice, care pot hipnotiza muzica insasi; si ascultatorul.


Am cautat apoi cu fanatism mai multe despre el: mai multe date, mai multe imagini, mai multe inregistrari. Am intalnit marturiile altora despre el, si marturiile lui insusi despre sine – aceeasi dezamagire ca de fiecare data cand descopar ca zeii si zeitele mele sunt cat se poate de umani; dar Herbert redevine El de fiecare data cand il privesc.


Si ii privesc mereu ochii inchisi, orb sau orbit de Armonie, miscarile hipnotice, prin care ai putea asculta muzica surd fiind. Vad cum i se lumineaza chipul, sau cum i se intristeaza miscarea mainii; si buzele lui mereu in jos, a tristete, dezvaluind lupta interioara a celui care poarta cu sine Armonia, si nazuinta de a o reda perfect, eterna cautare. Si privesc cum biciuieste muzica, pentru ca mai apoi sa o mangaie, cum o imbratiseaza sau o poseda, cum este tandru sau distant, cum prin miscarile baghetei lui muzica pare a avea trup de femeie…



Pentru exemplificare, herbert von karajan — beethoven symphony no 7

Posted in bleuèmes

1 albastru/ luna



Pentru luna martie am ales bucata mea preferata din Rafal Olbinski – Nostalgia in Slow Motion; pentru ca pentru mine primavara este melancolie; o melancolie in verde, sfarsit de iarna, parfum de magnolii inflorite si cantec de pasari din nou acasa… inca un sfarsit, pentru un acelasi inceput…

Si pentru ca Rafal Olbinski imi aminteste de inca o preferata: o anumita scena din Dead Poets’ Society:

“- De ce stau aici?

– Ca sa fiti mai inalt.

– Nu, multumesc pentru participare.

Stau pe catedra ca sa nu uit sa privesc lucrurile in alt fel. De aici lumea arata altfel. Nu ma credeti? Veniti sa vedeti cu ochii vostri! Cand credeti ca stiti un lucru, priviti`l in alt fel. Chiar daca pare prostesc sau gresit, trebuie sa incercati. Incercati sa va gasiti propria voce. Fortati limitele. Indrazniti sa descoperiti taramuri noi!”

Posted in carti, kelly+victor, lexèmes, sémèmes

Kelly + Victor — Nial Griffiths



Am cumparat cartea pentru ca nu am mai citit de multa vreme ceva despre o astfel de dragoste:


Un baiat intalneste o fata. Luminile pulseaza violent peste cei absorbiti de clubbing. Inceputul unei povesti de dragoste cum sunt atatea. Doar inceputul.

Orasul e o vagauna dinauntrul careia ochi stralucitori, pupile dilatate de substante te cerceteza lacom, staruitor. Lumea intreaga se misca repede, se clatina alergand pe picioare subtiri, de paianjen veninos. Kelly si Victor se gandesc sa-si ofere totusi o sansa. Corpurile si mintile lor se cauta, o intelegere aproape telepatica se infiripa

si creste intre ei. Si odata cu ea se inalta o umbra gigantica, intunecata, strivitoare. Cei doi sunt prinsi in tesatura putreda a unei realitati asupra careia au pierdut controlul.

Kelly si Victor se iubesc, se urasc si nu se pot desparti. Iar obsesia devine chinuitoare, dureroasa. La modul fizic.

Kelly si Victor isi spun fiecare povestea. Aceeasi poveste. Iubirea vorbeste in dialectul din Liverpool. Nici unul nu pare sa inteleaga intru totul ce i se intampla. Se lasa dusi orbeste de o nevoie de contopire bolnavicioasa, pentru care epiderma nu poate fi o bariera. Se sperie. Se despart. Se regasesc. Nu se mai pot opri.

Se spune ca poti sa-ti alegi prietenii, dar eu nu sunt complet convins de asta; se trezesc pur si simplu unul langa celalat, ca niste reziduuri aruncate de valuri pe mal.
(Niall Griffiths)

Tu pana unde esti gata sa mergi pentru a te contopi cu celalalt?(clubliteratura.ro)

Am ajuns pe la pagina 60 si gandurile mele suna cam asa:

— Nu am mai intalnit o carte cu un vocabular atat de – eufemistic spus – “actual”; prea actual dupa mine. Dupa prima rasfoire a fost evident ca nu este o carte de citit in mijloacele de transport, deschisa atator priviri. Si totusi, cred ca tocmai acest limbaj ajuta enorm la incadarea in timp a actiunii si la impresia de autenticitate a povestirii; luand in considerare ca personajele sunt adolescenti, imi pare chiar ca nicio astfel de expresie nu e gratuita. La fel si cu scenele de sex nebun, aproape letal, care par descrierea unui film cu “actiune ritmica” si care sunt pana la urma incercarile celor doi de a se contopi si descoperi, rezultat al pasiunii lor fulgeratoare.

* Diazepame? De ce pula mea ia diazepame? Ce are?

* Si cu virusul mileniului: ce puii mei a fost faza aia?

* — Vorbesti din experienta?

Dermond da din cap:

— Da!

— Baga-mi-as! Eu doar glumeam, in pula mea!

* Geme inabusit in timp ce ma suge cu putere, cu atata putere de parca mi-ar suge toata amareala din corp, si tot intunericul din creier pentru a face loc unei straluciri orbitoare care creste in intensitate pe masura ce continua sa suga.


— Probabil ca daca m-as fi nascut in Manchester as fi avut aceleasi temeri ca nu cumva celalalt sa fie suporter Liverpool, Arsenal sau City, iar una dintre cele mai nefericite zile din istorie 6 februarie 1958. Este deopotriva amuzanta si inspaimantatoare dimensiunea pe care o ocupa forbalul, echipa preferata, in viata si sufletul suporterilor englezi

* N-am vazut niciodata atatia oameni cu ochiii in lacrimi. Decat cand am primit doua goluri de la Dusmani in ultimul minut, normal. Si dupa Hillsborough.

* Poate e o afurisita de suportera Manchester United, parca poti sa stii? Asta te-ar face s-o uiti cat ai zice peste, nu-i asa? Ba bine ca nu.


— Si totusi, dincolo de limbaj si de eventualele aparente, cat de intens este scrisa!

* E ca un animal rar pe care nu l-am mai vazut pana acum sau, nu, ca un animal mitologic despre care nu credeam ca exista pana n-am dat ochii cu el.

* O vreau cum n-am vrut pe nimeni in viata mea, simt ca-n mine e un golf pe care doar ea il poate umple. Sau poate-I ca un pod?

* E foarte aproape de mine. Imi arde fatza cand e atat de aproape de mine, de parca fata emana caldura sau eu atrag, aspir caldura de la ea. […] Simt ca in piept mi s-a deschis o gaura neagra, prin care sorb cu nesat totul.

* Sunt in mijlocul ei, vreau sa-mi bag fata cu totul in ea, sa-mi smulg fata cu mainile goale si s-o bag inlauntrul ei cu pumnul. Sa gust tot ce e sau a fost sau va fi vreodata. Ling tot mai sus, tot mai adanc, pana cand ajung sa simt ca-i ling trecutul, copilaria, pruncia. II ling sanii pe dinauntru. II mozolesc rinichii. Am sa-i gust parte din spate a globilor oculari, am sa-mi trec limb ape fiecare incretitura si cuta a creierului ei…

Posted in bleuèmes

1 albastru/ luna

(van gogh – crengi de migdal inflorit)

Albastrul lunii februarie este acest tablou al lui van Gogh, pentru ca dupa cum spune un proverb japonez ‘Migdalul de la marginea drumului are intotdeauna fructele amare’… pentru Relativul din Tot, pentru ca durerea poate dezvalui fericire sau o noua suferinta, pentru ca dorinta poate ascunde dorul sau banalul, pentru ca uneori frumosul sta ascuns in urat, iar decrepitudinea in fascinatie, pentru ca poate Iubirea inseamna sa pictezi migdalul, chiar si dupa ce i-ai descoperit fructele amare…

Posted in alegria, cirque du soleil, phonèmes, sémèmes

la rabia de amar

Alegría
Como la luz de la vida
Alegría
Como un payaso que grita
Alegría
Del estupendo grito

De la tristeza loca
Serena,
Como la rabia de amar
Alegría
Como un asalto de felicidad

Totul a inceput de la un vers… como la rabia de amar chestia asta pe care mie`mi place s`o traduc prin turbarea de a iubi – ca o boala, ca si cum ai suferi de acea persoana, ca si cum ti s`a extins prin corp si in sange si in tot ceea ce erai tu, si desi ti`e frica de suferinta, cauti boala cu disperare si nesat…

(23 sept 2006)


Sau orice boala are un leac, placebo sau chimic, extern sau inlauntru nostru, descoperit sau nu?….

Posted in carti, india song, lexèmes, sémèmes

India song — Marguerite Duras


India song — Marguerite Duras

text, teatru, film

(editura rao, 2007)


‘India song’ este scrisa sub forma de piesa de teatru in cinci acte; o forma aparte de piesa de teatru, povestea nefiind redata prin dialogul sau actiunile personajelor, ci reconstituita de catre voci: vocile feminine 1&2 in primul act, si masculine 3&4 in celelalte, didascaliile sau indicatiile scenice putandu-se constitui ele singure intr-un roman de teorie literara sau teatrala.

* vocile exterioare povestirii. Aceasta descoperire a permis ca povestirea sa fie abandonata in uitare, pentru a fi lasata la dispozitia altor memorii decat cea a autorului: […] Memorii deformate, creative.

* vocile acestor femei sunt atinse de nebunie. Blandetea lor este periculoasa. Amintirea pe care o au in legatura cu povestea de dragoste este ilogica, anarhica. Delirul lor este calm si totodata arzator. Vocea 1 se consuma in povestea lui Anne Marie Stratter. Iar vocea 2 se consuma in pasiunea pentru vocea 1.

* Este vorba despre pericolul la care este expusa vocea 1 : de ‘ a se pierde’ in povestea din India Song, trecuta, legendara – acest MODEL. Si de a PARASI propria viata.

* Diferenta dintre vocile 3 si 4, intre uitare, una, si memorie, cealalata, tine de o acesi cauza: acea fascinatie amintita mai sus, pe care o exercita intamplarea respective asupra celor doua voci. Vocea 3 a respins aceasta fascinatie. Vocea 4 a tolerat-o.

Diferenta – intre tolerabil si intolerabil – ar trebui sa se regaseasca in sensibilitatea vocilor 3 si 4.

Vocea 4 informeaza, nu fara teama, vocea 3. Si adesea, fara ezitari. Vocea 3 este intr-adevar expusa pericolului – nu al nebuniei, ca vocea 1 – ci al suferintei.


Desfasurarea narativa este simpla, iar rezumatul actiunii il face autoarea insasi la finalul scrierii:

“[…] Femeia, Anne-Marie Stretter, sotia unui ambassador al Frantei in India, acum moarta – mormantul ei se afla in cimitirul englezesc din Calcutta -, s-a nascut parca din aceasta oroare. Se inalta in mijlocul ei cu o gratie in fata careia totul paleste, intr-o tacere fara margini. Gratie pe care VOCILE incearca tocmai s-o revada, poroasa, primejdioasa, si primejdioasa, de asemenea, pentru unele voci.

Alaturi de acesta femeie, in acelasi oras, un barbat, viceconsulul Frantei la Lahore, in dizgratie la Calcutta. El, la randul lui, se alatura ororii indiene prin manie si crima.

O receptie la Ambasada Frantei va avea loc – in cursul careia viceconsulul blestemat isi va striga dragostea catre Anne-Marie Stretter. Si o va face in fata Indiei albe care-l priveste.

Dupa receptie, ea se va duce in insulele de la gurile fluviului pe drumurile drepte ale deltei…”

Momentul central al piesei este receptia (actul 2) – singurul act in care povestea este reconstituita din vocile invitatilor si din interpretarea protagonistilor : atasatul, Anne-Marie, viceconsulul etc, celelalte momente – redate prin intermediul dialogului dintre cele patru voci, ingloband mometul respectiv, anticipandu-l (actul 1) si sfarsindu-l (actele 3-4-5).

Insa, ceea ce face deosebita scrierea, este introducerea vocilor narative, care, desi refac o intamplare trecuta, situeaza in acelasi timp povestea in planul temporar al discursului – prezent, rezultand o interferenta a momentelor actiunii, evidenta in actul 2, unde intervin chiar personajele principale, conferind astfel scrierii o perspectiva cinematografica.

Desi autoarea isi prezinta scrierea ca fiind o poveste de dragoste a “amantilor de pe Gange”, si desi Anne-Marie Stretter il iubeste deja pe Michael Richardson ca amanta, se pare ca povestea de iubire, situata la un nivel superior, se desfasoara intre Anne-Marie si viceconsulul indragostit : cei doi vor dansa pe India Song, el ii va declara iubirea cu melodia in fundal, ea va sti cuvintele lui dinainte ca el sa le rosteasca, ea se va sinucide, sau va muri accidental, el va fi singurul care s-o priveasca.

* Viceconsulul:

— Eu te iubesc asa, cuprinsa de dragoste pentru Michael Richardson.

Esti inlauntrul meu si am sa te iau cu mine inlauntrul meu.

Nu aveam nevoie sa te invit la dans pentru a te cunoaste. Iar dumneata stii asta.

A-M S :

— O stiu.

Viceconsulul :

— Nu stiu decat sa strig. Sa afle si ei ca poti striga o dragoste in gura mare.

* Ascult India Song. Am venit in India din pricina acestui cantec.

[…]

Aria asta ma face sa-mi doresc sa iubesc.

Eu n-am iubit niciodata.

* Mama canta la pian India song. O auzeam din camera mea. Bucata sta acolo de la moartea ei.

— Ce te socheaza atat de tare?

— Imaginea.

Ce este mai comun (in literatura) decat o dragoste eventual neimpartasita si o sinucidere ? Si totusi, ma fascineaza cum Marguerite Duras transforma astfel de povesti in iubiri intense, absolute, in afara banalului, cum imaginarul si scriitura ei sunt atat de coplesitoare, de sensibile si agresive in aceasi masura, sugerand atat de dureros tristetea… iubirile, nefericirea devastand fiinta, si totusi animand-o in distrugerea lor…

* Te iubesc atat de mult ca nu mai aud pana la moarte.

* Cantecul inceteaza odata cu impusacatura. Ca si cum cineva a tras chiar in cantec.

* Vocea 2 : TE IUBESC CU O DORINTA ABSOLUTA.

Niciun raspuns.

Tacere.

* Vocea 2 : BATAIA INIMII TALE MA SPERIE…

Tacere.

* Anne-Marie Stretter: — Scrii, mi se pare?

Tanarul atasat : — Am crezut ca pot scrie. Inainte. Asa vi s-a spus ?

Anne-Marie Stretter : — Da, dar fara indoiala as fi ghicit… Dupa felul in care taci.

Posted in carti, india song, lexèmes, sémèmes

Bucati de India Song

Imi place atat de multa scriitura Margueritei Duras, incat cred uneori ca daca as fi fost inaintea ei, as fi fost rand cu rand, EA.

* Femeia imbracata in negru si barbatul care sta asezat langa ea incep sa se miste. Ies astfel din moarte.

* parcul acesta sters din viata

* Priveste in jurul lui imobilitatea generala.

* Aceasta lumina este cea a noptii.

* Ochii ei ucisi de lumina, morti.

* Vocile sunt un cantec foarte incet care nu-i tulbura moartea.

* ventilatorul de cosmar

* Vocile vorbesc despre caldura, vocile vorbesc despre dorinta – iesite parca din corpul inlacrimat.

* Isi trage mana imapoi si o priveste : e uda de apa lacrimilor.

* Cerul se lumineaza putin, dar ramane nocturn.

* Povestire foarte lenta, melopee alcatuita din franturi de memorie, in cursulul careia, uneori, iese la iveala cate o fraza, intacta, din uitare.

* Ramane acolo, lipit de bicicleta lui Anne-Marie Stretter – incremenit in acel gest care-i exprima dorinta.

* Vocea 1 : India, asta nu suporta ?

Vocea 2 : Nu.

Vocea 1 : Ce anume din India ?

Vocea 2 : Ideea.

* Suntem in acelasi loc ca mai inainte.

Pur si simplu – ca si cum ar fi fost schimbata axa privirii – latura dreapta a locului este descoperita.

* Vocile, trecand prin acest spatiu, ar trebui sa ajunga la spectator cu aceasi forta ca vocea sa “de lectura interioara”. […] sentimentul ca este o lectura, dar relatata, adica : DEJA JUCATA.

* Tragea asupra lui insusi.

* E nostim, omul asta te sileste sa te gandesti la el…

* Pare fericit uneori. Uite-te… Ca si cum ar fi nebun de fericire asa, deodata…

* Parca ar fi… prizoniera unui soi de suferinta. Dar… foarte veche… prea veche ca s-o mai intristeze…

* Zambetul este aproape mereu sfasaietor…

*…Bea prea mult omul asta. O sa sfarseasca prost.

— Are ceva… imposibil.

* persoana dvs nu ne intereseaza decat cand sunteti absent.

* — Radea plangand, ai vazut?

* Au ramas acum intre ei, atat de intimi, incat fiecare dintre ei parca ar fi fost singur.

* Crematoriile s-au stins. S-a facut ziua. Livida.

* Vocea 3: — Culoarea aceea verde? Creste…

Vocea 4: — Oceanul.

* Vuiteul marii se propaga, creste din clipa in clipa, napadeste intreg locul. Ramane apoi neschimbat. […] Ventilatorul este acolo, se invarte cu aceeasi viteza ca de cosmar.

* Vocea 3 : — Ce e mirosul asta ca de moarte, dintr-odata ?

Vocea 4 : — Tamaia.

* — De ce Calcutta ? De ce drumul ei se opreste aici ?

— poate ca aici este locul unde ea se pierde. A cautat mereu sa se piarda, la urma urmei, inca de la inceputul vietii…

— Si ea…

— Da…

* Zambetul permanent produce teama.

* Tensiune ingrozitoare. Dar nimic nu rupe farmecul linistit al mortii…

* Nu se stie nicio clipa cine sunt aceste voci. Cu toate astea, ele se fac cunosute dupa felul de a fi uitat sau de a-si aminti, mai mult decat prin identitatea lor.

Posted in lexèmes, sémèmes

Who wants to wrap around your dreams

Un gest vechi de 5o de ani… acum pare doar niste randuri dintr-o carte de Coelho…

(Tenzing Norgay)

Reporter: How do you feel with the success of taming the highest mountain in the world?
Tenzing Norgay: Very happy

Reporter: You are a Sherpa for Edmund Hillary, you must be positioned in front of him, shouldn’t you be the first person to step to the Mount Everest?
Tenzing Norgay: Yes, that’s very true, when it was only one step left to the top, I let him to step and become the first person in the world that succeeded in taming the highest mountain in the world..

Reporter: Why did you do that?
Tenzing Norgay: Because that is Edmund Hillary’s DREAM, not mine… my dream is only to successfully help and guide him to achieve his DREAM.

Posted in carti, lexèmes

Bucati din Divisadero II

*****

* Rafael si cu mine urmam raul care dispare sub un haos de bolovani si apare din nou la suprafata la o distanta de cateva sute de pasi, in padure. Mergem in liniste pe langa rau. In cele din urma ajungem la un vad unde raul nostrum intalneste un drum si-l acopera sau, dintr-o alta persectiva, unde drumul a dat de rau si s-a scufundat sub suprafata lui, ca si cum ar trece de la o viata traiat la o viata imaginata. Am urmat calea raului, asa ca acum trebuie sa privim raul ca pe un strain. […] Padurea, spune Rafael, intotdeauna atat de plina de rensteri si despartiri.

Se unesc, raul si drumul, precum doua vieti, o poveste spusa de la sfarsit la inceput si o poveste spusa prima. […]

*****

II. Familia din trasura

* Pasarea se opri si se aseza in intunericul unuia dintre copaci, forma sa albastra fiind acum confundata cu o creanga orizontala.

* Eu nu sunt tigan, raspunse barbatul. Pur si simplu m-am legat de ea, traiesc in lumea ei. Eu nu sunt important.

* De la inceput fiecare barbat il privies pe celalalt aproape ca pe o oglinda. De doua sau trei ori pe zi unul dintre ei surprindea privirea celuilalt. Pana si Aria observa ecoul dintre ei.

* …. Si de acum inainte, la cateva zile, scriitorul observa cu atentie inaintarea crengutei de pelin, care-si croia propriul drum prin actiunea cartii.

* Hotului ii placea cum suna numele, efectul ulterior al acestuia, senzatia diafana, cu indiciul unui ecou. Cu un astfel de nume ar fi aproape posibil ca acest barbat voinic sa se transforme intr-o pasare sau intr-o forma gramaticala subtila.

* Erau seri cand Aria si Rafael stateau pe iarba uscata, noaptea, cu o suta de straturi de stele deasupra lor. Imposibil de numarat. Un million de orchestre. Baiatul reusea cu greu sa pastreze informatiile acelea frenetice. Acea calatorie in sud cu mama sa si intoarcerea in nord ii umplusera inima de bucurie iar si iar. Aceasta fusese perioada cand simtise cu claritate ca nu exista nici o distinctie intre el si ceea ce se afla dincolo de el – fosnetul unui copac sau cantecul mamei sale puteau, credea el, fi generate de corpul sau. La fel cum orice gest pe care-l facea era o actiune savarsita de lumea care-l inconjura.

III. Casa din Demu

* Sunt o rasa ciudata ceasornicarii, unii ursuzi si lipsiti de sensibiliate la orice in afara de masinaria pe care o vor readuce la viata, altii la fel de nesiguri precum poetii in ceea ce priveste harul lor.

* Arta scrisului are putine lucruri de oferit unui spectator. Exista doar acesta relatie de cinci centimetri intre ochi si stilou.

* Acum Lucien devenise din ce in ce mai prudent si mai ascuns. In salile de clasa, ceilalti ii ascultau tiparele de vorbire abstracte. Petrecuse prea mult timp conversand doar cu el insusi. Cand crescuse mai mare, avea cuvintele sale secrete, ca si cum ar fi fost colectate ramurica cu ramuricade pe un camp deschis. […] Se apara deja cu ajutorul cuvintelor, prin mica si partiala claritate adusa de acestea.

* Poseda cunoasterea unei astfel de lumi, ca si cum ar fi castigat o distinctie abstracta intr-un loc strain.

* Credea ca i se parea frumoasa deoarece ii era familiara, desi nu aceasta era persoana cu care crescuse. Cand aseza cele doua fotografii mentale ale sale la stereoscop, una langa alta, vedea ecourile aceleasi infatisari. Insa simtea si un imbold, o recunoastere a faptului ca firea acestei femei era atat de diferita incat il facuse sa se simta intotdeauna apropiat de ea.

* Doar stiloul si caietele prindeau viata, restul lumii ramanand undeva in caderea in panta a viselor. Din cand in cand auzea cuvinte rostite intr-o perna intr-un dormitor departe, un indiciu despre o alta realitate, precum o radacina de ienupar care se deplaseaza in pamant.

* Se intoarse de la nesiguranta la o tinerete mai determinate si mai personala. Isi camufla viata. Le parea o creatura care alunecase intr-o gradina gresita a celebritatii.

* Citi cateva pagini si isi dadu seama cum fiecare dintre ei fusese cu adevarat invizibil pt celalalt. Vazu barbatul desfigurat care era descris.

* Cat de usor era sa fii prins in personalitatea altcuiva.

* Este dificil sa-ti recunosti propriile vicii intr-un ginere.

* Copiii adulti nu mai sunt copii; stiu mai multe decat par sa stie, pot suporta mai multe decat crede un parinte.

* Erai un scriitor intr-un punct inalt in spatiu. Era ceea ce artistii japonezi numeau “tehnica acoperisului smuls”. Blestemat cu omnipotenta, vazuse adevarul sincer al povestii lor de dragoste.

* Era un barbat care parea sa ignore totul in jurul sau. De fiecare data cand Lucien ii vorbea, punandu-i intrebari pe care le considera esentiale, Roman nu raspundea decat atunci cand credea ca raspunsul nu poate fi descoperit sau aratat cu degetul.

* … un sfarsit de carte care sa anunte sfarsitul tineretii lor.

* Nu exista singuratate aici, printer cei aflati pe derumul mortii, si avea nevoie de intimidate pt a-si pastra putinul de forta pe care-l mai avea.

* Avea aceste harti de sunete, care-l invatasera sa localizeze distantele, sa deosebeasca o urma de noroi de o urma de praf, sa stie daca o voce se apropia sau se indeparta de el.

* In acea luna de noiembrie in Epernay, singurul lucru care-i tinu cald au fost umerii ei. Mintea sa se intindea spre ei si-I aprindea precum un foc aprins cu gaz. Fusese un barbat secretos in cea mai mare parte a vietii sale, si acum era tulburat de secretele pe care le pastrase fata de el insusi.

* Merse in Marseillan si la sectia de politie descoperi ca ceea ce incalzise si purtase in brate in casa vecinilor sai era un crampei de amintire sau de lumina dinauntrul sau.

* Voi fi pt ea o fata aproape de nerecunoscut, cu exceptia unei imagini dintr-o poza.

* O data cu amintirea, o data cu reflectia unui ecou, se deschide o poarta in ambele directii. Putem inconjura timpul. Un paragraf sau un episod dintr-o alta epoca ne vor bantui in noapte, asa cum se intampla si cu vorbele unui strain. Observarea unui steag care falfaie zgomotos in interiorul culorii sale ma duce la visclul subit din Petaluma. La fel cum o harta impaturita ne plaseaza intr-un alt spatiu geografic. Astfel, gasesc viata lui Coop si a surorii si a tatalui meu pretutindeni (le desenez portretele pretutindeni), caci poate ca si ei se mai gandesc la absenta mea, oriunde s-ar afla. Nu stiu. Foamea, ceea ce nu avem, este cea care ne tine impreuna.

* Lacul arunca o scanteie intre copaci. Lucien se opreste pt o clipa in pulovarul sau si merge in umbra stejarilor. Nu simte ca viata lui prezenta este reala fara baiat. Necesitatea esentiala a lui Rafael.

* Oare acesti copii, fiecare in orasul lui, se vor dovedi a fi eroii propriei lor vieti? […]

Ah, acesta veche nevoie de a auzi un cantec de leagan, si nu o furtuna. […]

Poate distinge conturul micii sale case in amurgul grabit. Vrea sa se ridice in picioare, sa vada totul clar, si in momentul in care se gandeste la asta, o scandura pocneste sub el, precum singurul os essential din corp care mentine echilibrul mental, care protejeaza drumul spre viitor. Fixeaza cu privirea acesta lumina ultima, poroasa. Niste pasari in semiintuneric zboara cat pot de aproape de imaginea lor reflectata in apa.

Posted in carti, lexèmes

Bucati din Divisadero I

*****

* Cand vin sa ma cuibaresc in bratele tale, ma intrebi uneori in ce epoca istorica mi-as fi dorit sa exist. Iar eu raspund ca as fi vrut sa fie Paris, in saptamana mortii lui Colette… Paris, 3 august 1954. Peste cateva zile, la funeraliile sale de stat, o mie de crini vor fi aseati pe mormantul sau, iar eu vreau sa fiu acolo, plimbandu-ma pe acel boulevard cu tei udati de ploaie pana cand ajung dedesuptul apartamentului sau de la etajul doi din Palatul Regal. Povestea oamenilor ca ea imi umple inima. A fost unul dintre acei scriitori care si-au dat seama ca singura lor virtute este indoiala de sine. […]

“ Arta exista”, a spus Nietzsche, “pentru a nu fi distrusi de adevar.” Crudul adevar al unui incident nu se sfarseste niciodata, iar povestea lui Coop si povestea surorii mele sunt infinite pentru mine. Ei reprezinta posibilitatea subita de fiecare data cand ridic receptorul telefonului care suna tarziu dupa miezul noptii si astept sa aud vocea lui sau respiratia adanca a lui Claire inainte ca ea sa-si spuna numele.

Caci m-am desprins de cine eram cu ei si de eul meu de odinioara. Cand numele meu era Anna.

*****

I. Anna, Claire si Coop

1. Orfanul

* In acea vreme Coop vorbea putin, ca intr-un monolog de intensitate scazuta, catre sine insusi, ca si cum limbajul ar fi fost nesigur.

* Toate persoanele din carte aveau un soi de smerenie, sentimentul ca istoria se afla undeva in jurul lor, si nu in ele.

* Obisnuiam sa-i urmaresc palpairea de sub pleoapa, tremuratul din interiorul pielii, care-I sugera oboseala, ca si cum am fi fost tarate pester au, de o franghie care ne ducea in alta parte. Si apoi adormeam si eu, coborand la nivelul care era cel mai aproape de el. Un tata care-ti permite asta ar trebui sa te protejeze intotdeauna, cred.

* Ca si cum ar fi existat o nuvela scrisa de Balzac la fiecare cotitura.

* Pentru Coop, aurul reprezenta euforie si sansa, o disciplina lipsita de logica, o istorie despre o crima sau o confuzie de identitate sau o poveste de dragoste.

* Totul este biografic, spune Lucian Freud. Ceea ce facem, de ce facem un anume lucru, felul in care desenam un caine, de cine ne simtim atrasi, de ce nu putem uita. Totul este colaj, genetica chiar. In noi se afla prezenta ascunsa a altor oameni, chiar si a celor pe care i-am cunoscut in treacat. Ceilalti se afla in noi pentru tot restul vietii, la fiecare granita pe care o traversam.

* Obisnuiam sa ne studiem in acest proces evolutiv. Ne facea sa concuram, in secret, una cu cealalta. Una devenea mai frumoasa, sau mai singuratica, cealalta mai sfioasa, sau anarhica. Fotografiile acestea ne dezvaluiau si ne tradau deopotriva. Intr-un an, de exemplu, Claire a trebuit sa-si coboare fata pentru a ascunde o cicatrice. Desi pana acum fusesem de nedespartit, incepeam sa ne despartim, trecand in taina la o versiune proprie a noastra. Si apoi mai este si acea ultima poza, cand implinisem amandoua saiseprezece ani, si in care fetele noastre priveau in gol, parca lipsite de aparare. O fotografie pe care o voi smulge din album ceva mai tarziu.

* Avea si el cateva poze, insa accentual cadea mai degraba pe compozitie si lumina. Si mai erau si niste reflectii abstracte ale sale intr-o fereastra, sau ale umbrei sale pe iarba sau Calare.

In cate lucruri se poate reflecta imaginea unui om?

* …initialele pe care le incrustase in lemn cu multi ani inainte. Asta sugera un destin.

* Nici una nu a actionat inaintea celeilalte. Ca si cum o singura bataie a inimii se auzea pentru amandoua.

* Cand s-a uitat inapoi, in departare, a simtit ca exista o suta de vai de ceata si de calatorii in noapte care ii adapostesc de ceilalti.

* Se sparse un tunet deasupra terasei in timp ce ei stateau intinsi acolo, tinandu-se unul de celalalt, ca si cum s-ar fi asezat un nor de fum asupra goliciunii lor. Nu indrazneau sa se desparta. Pentru Anna, tot ceea ce se afla in fiecare dintre ei sarise in corpul celuilalt. Simtea ca inima sa fusese inlocuita cu cea a lui Coop.

* Ochiul ranit durea. Daca ai fi budist, te-ai ridica peste toate acestea. Ar fi un lucru bun, nu?

* Traise parca suspendata in aer in toate acele saptamani. O vedea pe Anna intorcandu-se la ferma, uneori o data cu caderea serii, cu ochii salbatici, cu fata care nu ascundea nimic, plina de noi certitudini si de cunoastere, speriata de orice.

2. Rosu si negru

* Insa jocul de carti era prin natura sa un joc al mastilor cu ajutorul carora obtineai un loc la masa.

* Exista foarte multi oameni carora li s-a dat cartea gresita, intr-un moment cheie din viata lor.

* Mi s-a spus ca Tolstoi, zise el, intra intr-o camera in care era un grup mic de oameni si intelegea totul despre ei in cincisprezece minute. Singura persoana din camera pe care nu o putea intelege era el insusi.

* Ascultai, era un continut aici, era un gand in forma unui labirint.

* Pentru cei trei mii de jucatori care inhaleaza oxigen din conducte la cazinoul Horseshoe, razboiul este deja un joc video, care se petrece pe o planeta fictiva.

* Ai auzit de Sophie’s Choice?intreba Ruth. Cartea? L-am auzit pe tipul care a scris-o, la radio, o data. Il intrebau la ce lucreaza, insa nu a vrut sa raspunda. Apoi, in timp ce se scuza fiindca nu a vrut sa spuna la ce lucra, a spus “Stiti, cred ca am scris deja cea mai intima si profunde carte pe care o voi putea scrie vreodata. Nu cred ca voi mai putea merge atat de departe inca o data. de acum incolo ar trebui sa incerc sa scriu comedii.[…]”

3. Tiganul

* Astfel incat atunci cand ridica privirea de pe manuscrise, ii trebuia o clipa sa recunoasca acele usi si camera dimprejurul sau – fusese pana in acel moment absorbita de dezgroparea si de stabilirea unor referinte cu privire la un detaliu din viata acestui scriitor francez, sapand amanuntit dedesuptul suprafetei lucrarii sale.

* Dupa spusele Annei, harta era un lucru ce merita pastrat si era posibil ca intr-o zi sa o puna in rama sis a o atarne in sufrageria ei de pe strada Divisadero din San Francisco, un miez secret al unei amintiri.

* Degetele de la mana dreapta trecura peste coarde, sase note se imprasitiara spre ea ca un eventai. Ii zambi scurt, apoi se cufunda in melodie si paru sac ante totul – clopote, tobe, o voce lipsa.

* Anna nu cunoscuse pe nimeni ca el. Parca nu exista pic de intuneric in el. Desi ii povestea despre o relatie de demult care-l redusese la tacere definitive, si cum aproape nu reusise sa iasa la lumina. Era de fapt pt prima data cand iesea din acea singuratate cu ea.

— Exista oameni ca noi in lumea intreaga, spus Anna atunci, raniti intrucatva de faptul ca s-au indragostit – actul cel mai firesc, din cate se pare.

* Ii spuse ca exista un cantec pe care nu-l mai interpreta deoarece avea legatura cu acea istorie. Era despre o femeie care s-a ridicat din patul lor in mijlocul noptii si l-a parasite. […] Stia ca este cunoscut ca fiind timid si inocent, insa acum isi ascundea eul plin de cicatrice de prietenii sai. […] Nu avea cum sa se ascunda intr-un astfel de cantec care avea toate usile si toate ferestrele deschise, in asa fel incat sa poata iesi din el cu naturalete, raspunsurile antifonice amestecandu-se cu el ca si cum nu s-ar mai fi aflat pe scena.

* Si prima lor dupa-amiaza in camera de sus a casei fusese la fel de placuta, caci nici unul dintre ei nu-l iubea inca pe celalalt, asa ca nu existase nimic fatal sau fatidic in faptul ca se trezisera unul in bratele celuilalt, fata in fata, la distanta de o respiratie.

* Acest ‘cel mai mic spatiu posibil’ este unde si-ar dori Anna sa fie acum. Adevarul vietii ei iese la iveala doar in locuri precum acesta. Uneori simte nevoia sa se ascunda intr-un peisaj strain, asftel incat sa poata privi inapoi, la tumultul vietii sale, la violenta inca nediminuata a trupului sau gol si insangerat dintre tatal sau si Coop, acel moment de violenta care a deformat-o, i-a deformat pe toti. Anna, care pastreaza distanta fata de persoanele manioase sau violente, asa cum inca ii este frica de adevarata intimidate. […] Asa cum ea lucreaza cu arhive si descopera fiecare trecut in afara de al sau, iar si iar, deoarece al ei va ramane intotdeauna acolo.

* Ca si cum aceasta colectie ordonata de lucruri o reprezinta asa cum este. prin urmare, ne indragostim de fantome.

* “M-am nascut in Balzac – el a fost leaganul meu, padurea mea, calatoriile mele… el a inventat totul,” a scris Colette, aruncand o privire asupra tineretii sale.

* Ceea ce ii oferea noaptea lui Rafael era un caracter amorf unde fiecare lucru avea un scop. Ca si cum intunericul ar fi avut un limbaj musical ascuns.

* Puteai sa iti irosesti viata cu un dar? Daca nu-ti foloseai darul, era aceasta o tradare?

* Ceea ce era adiacent muzicii era muzica.

* Si astfel o cunoscuse tat ape enigma cu numele de Aria.

* Annei ii plac oamenii acestia lipsiti de istorie; pt ea acestia sunt la fel de necesari precum raurile subterane.

* A fost rugat sa cante, insa nu a facut-o; avea sa cante mai tarziu, cand ea avea sa locuiasca in el de mai mult timp, cand avea sa-si aiba culcusul in el. Atunci o va putea reprezenta, asa cum stia ca tatal sau avea sa ia asupra sa acele calitati ale Ariei cu care se luptase fara sa stie in trecut.

* Presupune cunoasterea prea profunda a celuilalt – caminul lui poate fi o capsula a trecutului sau a unui viitor posibil. […] Exista straturi de tainuire compulsiva in ea.

* In ciuda a tot ceea ce existase intre Coop si Anna in acele doua luni la ferma Petaluma, acestia ramasesera de nepatruns unul fata de altul. In realitate, se descoperisera pe ei insisi. In acest fel se puteau integra in lume. [..] Prin urmare exista intotdeauna si poate ca va exista mereu un labirint de drumuri nemarcate intre ea si ceilalti.

* ……. despre cum restul vietii sale fusese sfasiat in acel moment, iar ea devenise o fiinta cu o suta de caractere si de voci, si cu un nou nume.

* Asa descoperise Rafael intimitatea muzicii, acordurile sale ascunse, toate acele povestiri tainuite. De atunci, conflictele aveau sa fie in arta sa. Si, fiind inconjurat de intimitatea parintilor lui, stia ca trebuia sa incerce cumva sa o protejeze. Era tot fiul cel jucaus si iubit, insa mama observase cum se indeparta cu usurinta de conversatiile lor. Avea un mijloc de evadare din lumea reala. Ca si cum scaunul pe care statea era un cal cu care galopa peste distante necunoscute.

* Cand scriam, spuse barbatul, acesta era singurul moment cand gandeam. Ma asezam cu un caiet si un stlou si ma pierdam in cate-o poveste. […] Singuraticul in lumea sa fictive aglomerata si ocupata.

* Ultima oara cand isi vazuse tatal fusese in dimineata cand il vazuse plecand de la mormantul Ariei. Rafael ar fi avut nevoie de el in lunile care au urmat, sa-l convinga sa intre inapoi in lume. […] Rafael nu mai avea parinti. era ca si cum nici unul dintre parintii sai nu ar fi putut sa existe fara prezenta celuilalt. Rafael isi pierduse ambele aripi de protectie.

4. Din trecut

* Se ridica din schipatat in scara de la sa si era deodata eliberata. Astfel reusea sa descopere marile distante din interiorul sau.

* Si caii aveau demonii lor neasteptati.

* ……. el o invatase cum sa supravietuiasca in aceasta profesie a delictelor si a condamnarilor, cum sa accepte bariera fragile dintre cauza si efect, cum sa inteleaga ca prezentul modifica neintrerup trecutul, la fel cum trecutul reprezinta o mostenire ciudata care cade pe dos in viata unui individ, precum o imagine printr-o camera obscura. Tot ceea ce era consecvent reprezenta un principiu.

* — Sora ta a incercat vreodata sa te contacteze?

— Nu.

— Atunci inseamna ca mai este inca tristete in viata ei.

* Indiferent de cum era lumina la Jacko’s ar fi trebuit pusa intr-o sticla, credea el; lumina aceasta ar fi trebuit sa o insoteasca pe aceasta femeie pretutindeni, unicul ei scop fiind sa o urmeze pentru tot restul vietii sale, despartindu-se de ea doar dupa ce avea sa fie coborata in pamant.

* O data deschise ochii si o vazu cativa centimetri mai departe, privindu-l, si se gandi dintr-odata cu teama ca arata ca Anna. Nu stia daca era o lentila prin care sa vada trecutul sau o ceata care sa-l anuleze.

* Isi dadu seama deodata ca el era cel dependent.

* Nu ii putea suporta absenta.

5. Persoana care a fost candva Anna

* Doar recitirea conteaza, spunea Nabokov. Si astfel forma ciudata a acelei clopotnite, care se intorcea asupra sa iar si iar, imi paru familiara. Caci traim cu acele amintiri din copilarie care se intrepatrund si rasuna pe durata intregii noastre vieti, asa cum bucatile imprastiate de sticla dintr-un caleidoscop reapar in forme noi si seamana cu un cantec in refrenele si rimele lor, alcatuind un singur monolog. Traim in permanenta in repetarea propriilor noastre povesti, indiferent de povestea pe care o spunem.

* Barbatii ca el parca s-ar ascunde in spatele profunzimii lor.

* Am fost martora nebuniei – nebuna pe deplin eu – zgariindu-i corpul si fata cu o bucata de sticla pentru a ma elibera de el, pe cand ma tinea strans de gat. Am ajuns sa cred ca nicio fiica nu a mai avut parte de o astfel de intimitate cu tatal sau, care incerca poate sa scoata diavolul din ea, strangand-o de gat. Indiferent de mania acestui episod, trebuie sa fi fost in el niste seminte de iubire teribila fata de mine. Insa nu gandeam asa pe atunci.

* Cine isi revine dupa astfel de evenimente? Intalnesti oameni chiar ajunsi la maturitate si descoperi ca la un punct anume, pe cararea delicate a vietii lor, au fost transformati in Valetul de Inima sau in Cinci de Trefla. Asta s-a intamplat, banuiesc, cu mine si Coop. Am devenit neinteligibil in secretele noastre, guvernati de sinele nostrum precedent. La fel cum Claire va fi, intr-un anume fel, intotdeauna apropiata de idila noastra, cea care si-a pierdut familia din cauza aceste povesti.

* Cei care au simtul unui orfan asupra istorirei iubesc istoria. Si vocea mea a devenit cea a unui orfan. Poate ca am devenit archivist, istoric, datorita vietii necunoscute a mamei mele, portretul ei abia schitat. Deoarece daca nu jefuiesti trecutul, absenta se hraneste din tine.

* Georges Wague, care a invatat-o mima pe Colette, a invat-o doua lucruri importante. A recunoscut o arta ascunsa in ea, faptul ca se putea reprezenta nu doar prin cuvinte. Aceasta femeie, realizase el, avea si alte calitati. Putea fi la fel de puternica si cand nu spunea nimic.

* Aici am invatat ca uneori patrundem in arta pt a ne ascunde in ea. Aici putem veni sa ne salvam, aici unde o voce la persoana a treia ne protejeaza. Asa cum este, in descrierea reala a Parisului din romanul Les Miserables, acea mica strada fictiva pe care Victor Hugo o pune la dispozitia lui Jean Valjean pentru a se strecura, pt a se ascunde de cei care-l urmareau. Care era denumirea acelei strazi fictive? Nu-mi mai aduc aminte. Stau pe strada Divisadero.

* Asta este ceea ce fac in munca mea, presupun. Ii caut in departare pe cei pe care i-am pierdut, in asa fel incat ii vad pretutindeni.

* Totusi, am simtit ca era ceva in acea voce articulata cu sugera o rana, asa cum unii pot uneori recunoaste o boala ascunsa in miscarea lenta a unui rege la stirile de la televizor.

* Segura avea in el o umbra si o blanda ezitare. Era precum o iubire naruita, si acesta senzatie imi era familiara.

* La un moment dat in acea ultima dimineata cu el, vorbise despre carti si despre cum semnalau acestea posibilitatile vietilor noastre, si imi recita ceea ce erau, in opinia sa, cele mai frumoasa randuri: “ Este menirea paginilor de fata sa arate daca mi-a fost dat sa devin eroul propriei mele vieti sau daca altuia i-a fost harazit acest loc.”

6. A intalni intamplator un nume

* Gotraskhalana este un termen in poetica sanscrita folosit atunci cand te referi la persoana iubita cu un alt nume, si inseamna, cuvant cu cuvant, “a intalni intamplator un nume”. […] In realitate, aceste accidente verbale arunca o lumina-fulger in creier, dezvaluind vastul sau muzeu de fapte si dorinte.

* Ne amintim primele lucruri pe care le invatam.

* O data cu uitarea, ce ramane din dorinta care il consumase pe Coop? Unde dispare? Obsesia, atat de bine ajustata, este asezata gresit in acesta pierdere dramatica a autobiografiei. […] Dorinta si obsesia sunt atat de fragile. Un organ, hipocampul, se inchide, si suntem redirectionati in gol.

* Toti trei, crezuse ea intotdeauna, alcatuiau un ecran japonez din trei panouri, fiecare dintre ele sufficient in sine, insa dezvaluind diferite calitati sau nuante in momentul in care erau situate unul langa celalalt. Acele erane aveau mai multa logica pt ea decat tablourile intr-un singur cadru din lumea ei, care existau in lipsa unui context.

* …..desi lucrul cel mai nedemn de incredere cu privire la caracterul si la propria noastra valoare este felul in care nu corespundem in realitate cu modul in care suntem vazuti de altii.

* Retraim povestile si ne vedem doar ca privitor sau ascultator, tobosarul din fundal care pastreaza ritmul.

* Altminteri mintea sa era ca acesta masa curata care nu-si mai amintea ca pe ea statusera cesti, sau farfurii, sau felii de paine, sau capul obosit al unei fete.