Category: Uncategorized

Un catren si distihuri [ghazel (?)] de Serghei Esenin. Ultimul vers mi se repeta in ganduri din cand in cand indiferent de anotimp…

Joe Fox: It wasn’t… personal.
Kathleen Kelly: What is that supposed to mean? I am so sick of that. All that means is that it wasn’t personal to you. But it was personal to me. It’s *personal* to a lot of people. And what’s so wrong with being personal, anyway?
Joe Fox: Uh, nothing.
Kathleen Kelly: Whatever else anything is, it ought to begin by being personal.

Un citat-draft de prin 2010 sau 11, pe care l-am gasit in istoricul blogului; nu mai stiu contextul, nici filmul, si  i-am pierdut insemnatatea de atunci, insa cred ca o pot banui – pluri-multi-perspectiva, relativitate, uman(itate).

 Mi-l imaginez pe Camus deschizand fereastra camerei pentru a fuma. A doua tigara din ulima ora. Priveste prin ninsoare in vremuri mitologice, inconjurat de idei de contemporaneitate. Zapada a acoperit din nou pervazul abia dezalbit cu o tigara inainte. Isi cufunda mainile in zapada, indepartand-o cu miscari incete si haotice. Un gest zadarnic, dat fiind faptul ca la urmatoarea tigara, stratul de zapada se va fi reasezat; insa isi simte mainile si rasuflarea inghetate, iar fiinta dezmortita din gandurile care ii coplesiera mintea mai devreme, incercand sa astearna inteles hartiei nescrise. Se simte fizic, material, viu si traind, ca si cand contactul cu inghetul ninsorii il dezvaluie tot mai mult obiectivitatea propriei existente. Un gest inutil, insa plin de sens. Zambeste infrigurat, privind fulgii de nea si straturile care incep sa acopere, din nou, spatiul abia eliberat. Inchide temeinic fereastra, si se reaseaza la masa de scris: “Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

Pana tarziu in noapte cerul a fost un urias nor rozaliu – o masa amorfa de vata de zahar cu nuante de lumina apusului. Daca nu ar fi fost viscol, ar fi putut ninge cu fulgi de inghetata; asa, a nins doar cu fulgi inghetati…

O melodie-text; cuvintele sunt in armonie cu fundalul sonor, cu sufletul, si sensurile. 

O melodie-reminder; nu-te-pierde-de-vise-iubire-sperante-entuziasm-viata-timp-culori-intelesuri.

O melodie-poezie; “la voce della neve che si scioglie in acqua pura”/ ”ci sono solo due giorni a cui io non penso mai Ieri e Domani.”

B.P.M. Beats per minutes, battiti al minuto, senza sosta…tieni il ritmo, la puntina scorre sulla traccia.. jungle 170bpm, techno 140bpm, house 120bpm.
Quello che preferisco sta tra i 60 e i 90, quello che devi fermarti ad ascoltare, quello che ti da il ritmo e ti fa girare la testa quando sale a 120.
Il battito su cui si basano tutti i battiti del mondo,il BPM del cuore, ascoltalo fratello, è la tua traccia personale…non smettere mai di ballarci sopra.
A volte stagli dietro, altre volte avanti, ma non smettere mai di sognare nuovi suoni e campionare nuovi beat,
nuovi rombi di motore da mixare con il Kaos che ti senti dentro.
Ridi fratello… FM 107.3 Radio Caos il tuo BPM!

Bisogna stare molto attenti a quello che ci circonda e a volte improvvisamente qualcosa zucchera la nostra giornata…
Questa che state per sentire non è una canzone è la voce della neve che si scioglie in acqua pura..
Fuori dalla mia finestra vedo solo macchine veloci, moto impazzite, scooter che si lasciano il traffico alle spalle, guardo e credo di aver imparato una piccola verità, che il mondo ti vuole rapido perché tu possa sempre arrivare in orario, ti vuole veloce per ricordare solo il rumore del tuo passaggio, e per questo che quando davvero ti accorgi che non stai andando da nessuna parte allora acceleri… allora acceleri…
FM 107.3 Radio Kaos vado a farmi vedere…

C’è un filo che lega cose apparentemente lontane alcuni lo chiamano coincidenza ma è un filo invisibile…
Beh la canzone che arriva per qualcuno di voi è un filo invisibile..

Revolution rock cantavano i Clash, la rivoluzione di un disco che gira al contrario diventa skretch… il rumore che diventa suono, il battito che diventa ritmo, forza fratellini spingete la vostra vita a tutta velocità e non smettete mai di fare rivoluzione…la luna diventa sole, la notte il giorno.. perchè dietro ogni persona se ne nasconde un’ altra forse più bella, forse più nuova…FORSE LA TUA! 

FM 107.3 Radio Kaos gira al contrario…

Ed era il mare più bello che avessi mai visto, fatto di milioni di cuori che battono insieme e saltano seguendo la puntina sul disco che io faccio girare…
Beh a volte il dio del disco insieme al dio delle luci e al dio della notte decidono di prenderci per mano e portarci su Marte..e la Terra è bellissima vista da quassù..
FM 107.3 Radio Caos in discesa libera su Marte ….

Sapete qual è la cosa a cui si dedicano più canzoni?..
Esatto fratellini l’ Amore bello, brutto, triste, allegro, forte, debole, sexy, casto, porno, violento, sognato, dimenticato, violato, antico, moderno,buffo…. FM 107.3 Radio Kaos love is all you need

Ho visto un graffito stamattina, una bella donna diceva:
”ci sono solo due giorni a cui io non penso mai IERI e DOMANI”…
FM 107.3 Radio Caos ho visto cose che voi umani non potreste nemmeno immaginare..

Teneteveli stretti i vostri pezzi di ricordi, vi capiterà di averne bisogno una notte senza luna, quando tutto vi sembrerà inutile e avrete la sensazione di essere davvero su questo pianeta ma per fortuna in una posizione privilegiata per guardare le stelle…
FM 107.3 Radio Caos su l’altro lato della luna..

Avete presente la maionese? si, la maionese quella nelle vaschette di fast food.. quella che spremi i tubi e viene fuori… Credo che non ci sia niente di più difficile da fare.. mettere insieme le uova,il limone,sale, l’olio…. Beh credetemi in confronto forse è più facile innamorarsi di qualcuno che non pensavi mai e poi mai che ti sarebbe piaciuto… Davvero la maionese è così può impazzire da un momento all’ altro.. un istante sembra perfetta, un istante dopo tutti gli ingredienti se ne stanno per i fatti loro. 

Ma se ci riuscite non c’è più niente che vi potrà fermare!
FM 107.3 Radio Caos a lezioni di cucina

Ecco, si si, proprio lì, adesso non toccarla più. lasciala stare così com’è. qsta è la tua stazione.
FM 107.3 Radio Caos E tutto il resto è rumonre bianco.

E tutto quello che devi fare è metterti le cuffie, sdraiarti per terra e ascoltare il cd della tua vita, traccia dopo traccia, nessuna è andata persa, tutte sono state vissute e tutte in un modo o nell’ altro servono ad andare avanti….non pentirti, non giudicarti sei quello che sei e non c’è niente di meglio al mondo.. Pause,rewind,play e ancora e ancora e ancora non spegnere mai il tuo campionatore, continua a registrare e a mettere insieme nuovi suoni per riempire il kaos che hai dentro e se ti scenderà una lacrima quando le ascolti…Beh non ti preoccupare è come una lacrima di un fan che ascolta la sua canzone preferita!!!

Ma consider foarte putin un om al superstitiilor – gen ‘cum iti incepi primele zile din an, asa o vei tine tot anul’; insa, daca este sa fie, merg pe mana lui Pascal. Asadar, putina poezie – fara de context – la inceput de an (pentru ca mi-am petrecut ziua printre versurile lui, Walt Whitman).

Si daca nu va fi sa fie citita, macar imaginata sau simtita — sa imi traiesc anul ca pe un poem – atat de intens, incat, cand voi pasi undeva, oriunde, cei din jur sa murmure: ‘Prezenta ei a parfumat incaperea cu Poezie.’

De cele mai multe ori, cand ma aflu expusa unui eveniment care presupune urari, cuvintele uzuale par a fi ramas fara de Sens:

”La Multi Ani!” imi pare o urare abuziva;

“sanatate” – este ceva necesar, insa prozaic;

“bucurii”(le) – sunt situate undeva jos, ca intensitate, pe scala fericirii, in timp ce eu doresc Maximul;

”fericirea” insa, este un cuvant care sperie;

“Happy Birthday”/ “Happy New Year”/ “Joyeux anniversaire”, in schimb, imi par foarte riguroase, si cam singurele (in afara de “Craciun fericit”), care amintesc omului de Fericire – chiar daca, in context, trecatoare. Astfel de urari, insa, in ciuda sensului sincer si frumos, par a epata.

Ieri insa, in timp ce il imparteam in gand in mini-cuvinte si sensuri, si jocuri de cuvinte si sensuri, m-a izbit semnificatia cuvantului “Revelion”. Indiferent de istorie si etimologie, m-am hotarat sa-l privesc si sa-l alcatuiesc, paradoxal, din “Rêve/ Rêver” – vis/ a visa, si, in acelasi timp din “Réveil/ (se) Réveiller” – trezire, a se trezi — ceea ce seara de revelion semnifica pentru mine, si ceea ce le doresc tuturor:

Promisiuni intru fericire, si vise si sperante care sa devina real, hotarari de a nu mai lasa sensurile sa se piarda, incrancenare si determinare, optimism si seninatate, energie, zambet, iubire, miracole si extaordinar, curajul de a infrunta teama de fericire si de a ramane fara vise de implinit, lupta cu Timpul… Totul!

Asadar La Mult Revelion – Trezirea la Vis si Sens!

Are ceva nespus de induiosator aceasta imagine cu Ronnie dormind pe jos in asteptarea meciului urmator; un ceva care il reprezinta complet: vulnerabilitatea pe care nu si-a ascuns-o niciodata, atitudinea ambivalenta de nesiguranta si incredere in sine, si imaginea barbatului care a trait drame – ce il construiesc si-l distrug deopotriva, si care are nevoie sa fie iubit, protejat si ‘reparat’.

* Pentru ca librariile online nu-mi induc starea de nebunie pe care o am cand ma gasesc la un targ de carte si vad carti pe care mi le doream, pe care mi le doresc sau pe care mi le-as sau mi le voi dori. 

* Pentru ca in librariile online cartile sunt aranjate frumos, iar pentru a le gasi, trebuie sa le caut eu, pe cand la targurile de carte, parca m-ar asalta, mi se insinueaza in creier, ma coplesesc, iar de cele mai multe ori ma gasesc ele, decat sa le caut eu.

* Pentru ca atunci cand trec pe langa carti citite le zambesc complice si nostalgic, ca unor fiinte alaturi de care pastrez amintiri placute, si le – si imi promit, in gand, ca am sa le revizitez.

* Pentru ca le ating si le mangai cu tandrete si astfel le simt mai aproape; mai mangai eu randuri si cu cursorul, cand citesc carti in format electronic, insa ramane o atingere virtuala, blocata de ecran.

* Pentru ca euforia de dupa, si drumul inspre casa, cu ele amortindu-mi bratele, sau umerii sau ‘taindu-mi’ mana imi induce un sentiment de imensa victorie si realizare fizica, si, cumva, este un sentiment care ma incanta.

* Pentru ca descopar sau redescopar edituri, si carti, si autori.

* Pentru ca imi pierd mintile, intru in sevraj, nu mai stiu de mine, imi tremura mainile, imi frang mainile, mi se asterne o negreala de irational pe creier, imi blestem zilele, si saracia, si timpul lipsa. Pare-se ca targurile de carte imi reamintesc ca sunt Om. Si ca am un timp. Care trece.

O postare pentru a marca un citat cu aer de Pavic descoperit acum putin timp pe Facebook, si un scriitor care-mi este necunoscut inca, si pe care (pre)simt ca il voi ”intalni” in curand, si, cel mai probabil, ne vom intelege de minune.

Sau poate pur si simplu mi-e dor de Milorad…

La o ne-gandire, si impulsiv, mi-as cumpara cam asa: Despre eroi si morminte, un Borges, niste Amelie, Anestezie locala – Gunter Grass, Apararea Lujin – Nabokov, un Murakami. Si am impresia ca am uitat muuulte, dar si cand voi intocmi listutzul! daca! sau mai bine nu…

Doua filme am asteptat cu nerabdare anul acesta: the Great Gatsby si Mood Indigo – sau invers, mai degraba. Pe primul l-am vazut prin iunie, si m-a dezamagit – poate pentru ca nu m-am putut detasa de etaloane – carte si clasicul cu Robert Redford si Mia Farrow. Dupa cum scriam pe Facebook intr-o pauza sa vizionare (pt ca mi-e lene sa refrazez si sa adaptez): “ma asteptam sa se vrea (si eventual reuseasca) daca nu ceva mai bun, macar ceva la acelasi nivel; da, se foloseste de un tertip inedit pt a declansa povestirea, pastreaza putin din imaginile si constructile poetice ale lui Fitzgerald, dar parca ii lipseste diafanul. Mai am o ora si ceva, poate se mai schimba pe parcurs.” Nu s-a prea schimbat nimic – este un film de atmosfera, o adaptare reusita, intre modern si de epoca, un film de vazut, insa nu si de revazut.

Un haiku in doua variante, inspirat de exact imaginea descrisa; poate pentru ca era seara, si lumina de felinar, si toamna, am simtit singuratate – posibil singuratatea absoluta – a existentei in sine, si a frunzei pierite…

La o reconsiderare, pe cel de-al doilea haiku l-as scrie asa:

Am intrat de curand pe un forum pe care scriam candva, si unde aveam trecuta ca ‘locatie’ una dintre cele mai poetice imagini din versurile unei melodii; ma pierd in reverie, imi creez un univers in culori si nuante, si castele, si povesti, picurat cu sclipiri argintat-selenare, si, timp de o melodie – sau mai mult, acasa nu mai e acasa, iar eu calatoresc ‘interplanetar’; cand, la intoarcere, nestiind sa-mi controlez aterizarea, ma izbesc dureros de cotidian…

“I want to write because I have the urge to excel in one medium of translation and expression of life. I can’t be satisfied with the colossal job of merely living. Oh, no, I must order life in sonnets and sestinas and provide a verbal reflector for my 60-watt lighted head.”

— Pai Sorescu? Iar? Ce, e blogul lui?

— Chiar, oare cum ar fi aratat blogul lui Marin Sorescu?…

— El a avut volume.

— Si totusi… Si, da, Sorescu, din nou. Pentru ca aceste randuri ma farmeca, pentru ca as vrea sa mi le intiparesc in creier si nu pot, sa stau cu capul in maini in mijlocul lor, si sa ma pierd si minunez printre sensuri, pentru ca nu am renuntat la ideea mea de biblioteca portabila, pentru ca sunt cuvinte de solitudine si lacrimi, si nebunie, si mare, pentru ca pur si simplu este Sorescu, si nu-i pot rezista…

Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: “N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului… (Marin Sorescu)

De fiecare data cand fumez, imi amuz privirea si gandurile imaginandu-mi varful aprins al tigarii ca pe un vulcan abia trezit din eternitate, sufland fumingine si cenusa in scrumiera; iar cand pe terminate, si isi lasa ghemotocul de tutun lucind, inca aprins, parca as avea propria mea picatura solida de lava – o forma de lava care nu topeste materia care o sustine, insa distruge epiderma, si, ascuns, rasuflarea, ca si fumul anti-parfum, care ma ineaca uneori, insa de care nu ma mai pot lipsi. Iar cand sa o sting, ma joc cu scrumiera, rotind-o in vant, in zeci de directii, ca si cum as ghici in scrum. O delectare distructiva. Might Kryptonite…