Doua filme am asteptat cu nerabdare anul acesta: the Great Gatsby si Mood Indigo – sau invers, mai degraba. Pe primul l-am vazut prin iunie, si m-a dezamagit – poate pentru ca nu m-am putut detasa de etaloane – carte si clasicul cu Robert Redford si Mia Farrow. Dupa cum scriam pe Facebook intr-o pauza sa vizionare (pt ca mi-e lene sa refrazez si sa adaptez): “ma asteptam sa se vrea (si eventual reuseasca) daca nu ceva mai bun, macar ceva la acelasi nivel; da, se foloseste de un tertip inedit pt a declansa povestirea, pastreaza putin din imaginile si constructile poetice ale lui Fitzgerald, dar parca ii lipseste diafanul. Mai am o ora si ceva, poate se mai schimba pe parcurs.” Nu s-a prea schimbat nimic – este un film de atmosfera, o adaptare reusita, intre modern si de epoca, un film de vazut, insa nu si de revazut.
Dupa aceste consideratii, mi-a ramas doar Mood Indigo – pentru care intentionam sa-mi organizez o zi-eveniment, pentru ceea ce pentru mine este un film-eveniment: adaptarea ‘Spumei zilelor’ a lui Boris. M-am temut si poate inca ma mai tem putin, sa nu fie inca o dezamagire; insa dezamagirile exista ca urmare a unor asteptari, or eu nu am nicio idee, si nici nu-mi pot inchipui cum va arata vizual cartea lui Boris, altfel decat cum o privesc si traiesc sufletul si imaginatia mea. Simt doar emotii si o furtuna de fluturasi in stomac. Ieri, insa, am decis sa mai caut o data cand si unde, sa-mi notez si sa ma pregatesc. Asa am aflat ca filmul, lansat deja in cinematografele din mai toata Europa inca din primavara (24 aprilie, mai exact *wink-wink*), nu va fi difuzat si la noi. Tocmai filmul caruia i se potriveste un ecran imens, si intuneric, si sunete care sa-ti imbratiseze auzul, pentru ca se priveste cu toate simturile…
P.S.
Iar postarea va ramane cu un aer de neterminat, pentru ca eu ma simt umpic terminata, trista si aproape plangacioasa…
Impresie. Albastru inefabil... 