Doua filme am asteptat cu nerabdare anul acesta: the Great Gatsby si Mood Indigo – sau invers, mai degraba. Pe primul l-am vazut prin iunie, si m-a dezamagit – poate pentru ca nu m-am putut detasa de etaloane – carte si clasicul cu Robert Redford si Mia Farrow. Dupa cum scriam pe Facebook intr-o pauza sa vizionare (pt ca mi-e lene sa refrazez si sa adaptez): “ma asteptam sa se vrea (si eventual reuseasca) daca nu ceva mai bun, macar ceva la acelasi nivel; da, se foloseste de un tertip inedit pt a declansa povestirea, pastreaza putin din imaginile si constructile poetice ale lui Fitzgerald, dar parca ii lipseste diafanul. Mai am o ora si ceva, poate se mai schimba pe parcurs.” Nu s-a prea schimbat nimic – este un film de atmosfera, o adaptare reusita, intre modern si de epoca, un film de vazut, insa nu si de revazut.
Dupa aceste consideratii, mi-a ramas doar Mood Indigo – pentru care intentionam sa-mi organizez o zi-eveniment, pentru ceea ce pentru mine este un film-eveniment: adaptarea ‘Spumei zilelor’ a lui Boris. M-am temut si poate inca ma mai tem putin, sa nu fie inca o dezamagire; insa dezamagirile exista ca urmare a unor asteptari, or eu nu am nicio idee, si nici nu-mi pot inchipui cum va arata vizual cartea lui Boris, altfel decat cum o privesc si traiesc sufletul si imaginatia mea. Simt doar emotii si o furtuna de fluturasi in stomac. Ieri, insa, am decis sa mai caut o data cand si unde, sa-mi notez si sa ma pregatesc. Asa am aflat ca filmul, lansat deja in cinematografele din mai toata Europa inca din primavara (24 aprilie, mai exact *wink-wink*), nu va fi difuzat si la noi. Tocmai filmul caruia i se potriveste un ecran imens, si intuneric, si sunete care sa-ti imbratiseze auzul, pentru ca se priveste cu toate simturile…
P.S.
Iar postarea va ramane cu un aer de neterminat, pentru ca eu ma simt umpic terminata, trista si aproape plangacioasa…
