Posted in carti, lexèmes, sémèmes

I come from Divisadero street


Divisadero – Michael Ondaatje

(editura Univers, Bucuresti, 2008)

Primele randuri din Divisadero au fost regasirea unor sentimente de demult… stilul si atmosfera din Pacientul englez; acea senzatie pe care nu pot descrie decat prin “confort sufletesc” – ca si cum sufletul meu s-ar afunda confortabil intr-un fotoliu sau hamac si ar astepta sa-i spun o poveste. Astfel incat ceea ce traiai sau considerai a fi Armonie, pare de fapt Neliniste comparat cu sentimentul din timpul lecturii scrierior sale.
* Cand vin sa ma cuibaresc in bratele tale, ma intrebi uneori in ce epoca istorica mi-as fi dorit sa exist. Iar eu raspund ca as fi vrut sa fie Paris, in saptamana mortii lui Colette…

Dupa Divisadero, am certitudinea ca scrierile lui Ondaatje sunt o alta lume: poezia descrierilor – exterioare sau introspective – pentru ca are acest stil unic de a exprima si surprinde poezia fiecarui moment, al unui moment aparent banal, astfel incat universul sau nu are nimic extraordinar, doar poezia cu care este exprimat, stilul intens vizual, cinematografic, seninatatea aparenta… sunt carti care am vrut sa dureze la nesfarsit ; cred ca de aceea inca mai recitesc Pacientul englez din cand in cand, si de aceea am si inceput Obsesia lui Anil sau Divisadero
* Uneori Claire si cu mine coboram dealul cu farurile masinii stinse, intr-un intuneric total. sau obisnuiam sa iesim pe fereastra camerei noastre pe acoperis si sa ne intindem pe spate pe tabla incalzita in timpul zilei, vorbind si cantand in noapte. Numaram secundele intre ploile de meteoriti care alunecau pe orizontala de-a curmezisul cerului. Cand tunetul zguduia casa si grajurile, o vedeam pe Claire in patul sau, la lumina fulgerului, stand dreapta ca un caine de vanatoare agitat, abia respirand si imbratisandu-se singura. Erau zile cand ea disparea calare iar eu ma cufundam intr-o carte. [….] In februarie inflorea o floare purpurie numita stea cazatoare.

Povestea este oarecum obisnuita – o poveste de dragoste-prima iubire, sfarsita tragic, care influenteaza viata tuturor implicati direct sau nu, si biografia unui poet de demult, reconstituita de unul dintre personajele povestii de dragoste; doua povesti de iubire – una traita, cealalta reconstituita, si o viata intr-un roman. Un roman care cu greu poate fi incadrat acestui gen narativ, parand mai degraba o colectie de nuvele legate intre ele prin istoria, trecutul personajelor si mai putin prin firul epic. Astfel, povestea este structurata in trei parti – aparent distincte, dar totusi unitare, de unde impresia de mozaic, de cailedoscop – la care si intalnim dese referiri de-a lungul scrierii.
Unele detalii si mentionari mi-au amintit umpic de ‘Padurea norvegiana’ a lui Murakami; doar ca, spre deosebire de romanul lui Murakami, si cu exceptia structurii deosebite a romanului, nu abunda in artificii scriitoricesti.

Tipologia personajelor pare a se asemana cu cea din Pacientul englez : inadaptati la prezent, prezentul afectat inca de trecut, aici in special de copilarie – astfel incat pare o scriere bazata pe tezele lui Freud – Anna este un fel de Hanna, Coop un altfel de Kip, Rafael o schita a lui Caravaggio – de unde si numele dupa pictorul renascentist, iar Lucien – asemeni pacientului englez si partial lui Caravaggio, este desfigurat de un incident din copilarie, care ii va marca maturizarea.
* Totul este biografic, spune Lucian Freud. Ceea ce facem, de ce facem un anume lucru, felul in care desenam un caine, de cine ne simtim atrasi, de ce nu putem uita. Totul este colaj, genetica chiar. In noi se afla prezenta ascunsa a altor oameni, chiar si a celor pe care i-am cunoscut in treacat. Ceilalti se afla in noi pentru tot restul vietii, la fiecare granita pe care o traversam.

Desi teoretic romanul are o incheiere, prin moartea unei vieti/ povesti deja incheiate – cea a lui Lucien – destinul personajelor din prima parte a scrierii ramane suspendat, nespus, desi parca ghicit, cu toate ca pe parcurs ni se ofera indicii si detalii nedezvoltate ulterior : Coop inca amnezic este lasat cu Claire – tentata de jocul de-a Anna, iar Anna, inca suferind de ranile de demult ramane alaturi de Rafael; de aceea finalul este putin derutant, si prin acesta scriitorul a fost foarte subtil in jonglarea cu sentimentele cititorului – tentat si prin relatarea la pers I sg, si prin povestea dn prima parte sa empatizeze (cu) si sa urmareasca povestea celor trei, se gaseste mai apoi pus in situatia de a se identifica cu ceea ce credea a fi doar o insertie temporara, care se dovedeste si finala – povestea vietii lui Lucien – din dubla perspectiva a lui Rafael, si a lui insusi. Si astfel ni se ofera cel putin o cheie a intregului roman – scriitura – fie ea a Annei, a lui Lucien, sau a lui Ondaatje insusi – ca mijloc de catharsis, de eliberare.
* O data cu amintirea, o data cu reflectia unui ecou, se deschide o poarta in ambele directii. Putem inconjura timpul. Un paragraf sau un episod dintr-o alta epoca ne vor bantui in noapte, asa cum se intampla si cu vorbele unui strain.
Observarea unui steag care falfaie zgomotos in interiorul culorii sale ma duce la visclul subit din Petaluma.
La fel cum o harta impaturita ne plaseaza intr-un alt spatiu geografic. Astfel, gasesc viata lui Coop si a surorii si a tatalui meu pretutindeni (le desenez portretele pretutindeni), caci poate ca si ei se mai gandesc la absenta mea, oriunde s-ar afla. Nu stiu. Foamea, ceea ce nu avem, este cea care ne tine impreuna.


Si din nou – ca si in Pacientul englez, seninatatea sau resemnarea este derutanta, ascunzand tragicul; astfel incat prima impresie trebuie mereu aprofundata, revizuita pt a patrunde sensul cuvintelor si al povestirii.

Cateva constructii, idei, sintagme rupte din context :

* un ghetar de ceata

* se simtea sociabil in aceasta singuratate

* o tacere ca si cum nu ar mai fi existat nicio alta viata in afar de aceasta.

* A merge dupa lucruri pierdute era la fel de nesigur ca o rugaciune.

* … in timpul acestei plimbari cu o nuanta de somnambulism.

* Anonimitatea parea o politete in acesta lume.

* Murmurul mersului cu masina era inca in corpul ei.

* un hol in care se revarsa o lumina prafuita.

* Ce fusese mai inati, o intreba el, numele ei, care era Aria, sau placerea de a canta?

* … ceasornicarul […] plecat sa corecteze timpul.

* Nu trebuie sa existe nici intensitate si nici intuneric in practicarea unei meserii.

* … auzea o improscare care ajungea la ea din departarea lumii lui.

* Ca si cum ar fi stiut ca si intunericul era un lichid, si ca un singur cuvant rostit, scos afara, s-ar fi unduit pana inapoi la casa.

* …o politica a maniei tacute

Si vor urma si cateva alte bucati de Divisadero…

Posted in phonèmes, sémèmes

hungry eyes

ah! sa porti o privire in suflet… sa te rascoleasca de fiecare data cand clipesti gandindu-te la ea, privind-o… sa iti zdreleasca sufletul si totusi sa o traiesti cu o asemenea intensitate incat sa te sufoce… sa-ti copleseasca fiinta, interiorul – ratiune si sentimente, sa-ti fie greata din acest exces de traire… sa para ca o intreaga familie de fluturasi indragostiti vor sa-ti evadeze din stomac, prin inima si rasuflare…

poate pentru multi este o melodie banala; pe mine, acesta melodie ma sufoca…

I’ve been meaning to tell you
I’ve got this feelin that won’t subside
I look at you and I fantasize
You’re mine tonight
Now I’ve got you in my sights

With these hungry eyes
One look at you and I can’t disguise
I’ve got hungry eyes
I feel the magic between you and I

I want to hold you so hear me out
I want to show you what love’s all about
Darlin tonight
Now I’ve got you in my sights

(eric carmen – hungry eyes)

Posted in concert, phonèmes

And my name is Nigel

nigel kennedy quintet
bucharest masters of jazz festival
24 nov 2008 – sala palatului

Imi place Nigel Kennedy; nebunia lui, muzica, atitudinea, jazzul, Aston Villa, gesturile lui absolut adorabile. Insa, concert-ul Nigel Kennedy Quintet de acum doua seri, mi-a parut a fi o experienta de « o data in viata » – in sensul ca un singur concert este destul pentru a descoperi si omul si muzica.

Poate am gresit eu ca m-am imbuibat cu muzica lui toata ziua ante-concert, incat muzica nu m-a mai surprins cu nimic ; am apreciat virtuozitatea, ritmul si improvizatia, insa doar atat.

Este o stare de ritm pur care doar atrage, fara a coplesi ascultatorul : iti permiti sa gandesti, sa respiri, sa scrii, sa privesti publicul, fara a avea sentimentul sau teama ca pierzi ceva iremediabil, ca rasuflarea ta acopera un sunet de neregasit altfel – or eu, dupa orele petrecute cu muzica lui, asteptam sa ma copleseasca, sa-mi taie resuflarea, sa vad, sa aud si sa gandesc muzica.

Poate a fost si structura sau mai degraba contextul concertului in sine, care nu permitea deconectarea totala de exterior, pentru ca Nigel Kennedy este un stil – aparte, ce-i drept, de a se apropia de public. Poate conteaza spectacolul inaintea muzicii.

M-am regasit totusi in multi dintre cei de langa mine, care traiau ritmul precum il traisem eu toata ziua : poate ca ascultau pentru prima oara, sau chiar reusisera sa se piarda in atmosfera. Pentru ca este o muzica de atmosfera.

Poate muzica lui trebuie ascultata cu pauze de timp pentru a redesoperi extazul ritmului. Poate concertul leonard cohen mi-a schimbat simtirea muzicii. Poate a fost semni-obscuriatatea din sala, cand eu am nevoie de intuneric. poate a fost doar un moment.

Si totusi… inca mai ascult Nice bottle of Beaujolair, innit.


Posted in carti, lexèmes

Gaudeamus 2008

19-23 noiembrie 2008, romexpo


Pe listutza de achizitii, figureaza asa :

* lacomie – elfriede jelinek

* acid sulfuric – amelie nothomb

* despre eroi si morminte – ernesto sabato

+ altele cateva carora nu la voi putea rezista

Pt ca “Pianista” a fost aproape la fel de epuizanta psihic precum Crima si pedeapsa, pentru ca pana acum mi-a placut tot ceea ce am citit de Amelie, si pentru ca am inceput sa citesc “Despre eroi” in format electronic si m-am oprit – este genul de carte care trebuie savurata si simtita, atinsa fizic, pagina cu pagina, pentru ca scrierea mi-a parut atat de speciala, incat apropierea de ea trebuie sa fie completa.

Dintre evenimentele zilnice, am ochit cateva lansari, la care mai ca as merge :

* 19 nov 2008 – la stand
17.30 editura poirom – cartea romaneasca
Lansare carte: “O pasăre pe sârmă” – Ioana Nicolae
Prezintă: Ioana Pârvulescu, Marius Chivu, T. O. Bobe

* 20 nov 2008 – la stand
14.00 – 15.00 – edituta paralela 45
Lansare carte: “O istorie critică a literaturii române” – Nicolae Manolescu
Invitaţi: Nicolae Manolescu, Călin Vlasie, Mircea Cărtărescu

14.00 – editura poirom – cartea romaneasca
Lansare carte: “Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române” – Eugen Simion
Prezintă: Alex Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache

* 21 nov 2008 – la stand
15.00 – editura poirom – cartea romaneasca
Lansare romane recent recompensate cu două dintre cele mai importante distincţii literare din lume: “Al cincilea copil” – Doris Lessing (Premiul Nobel, 2007), “Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao” – Junot Diaz (Premiul Pulitzer, 2008)
Prezintă: Magda Teodorescu, Ioan T. Morar, Anca Băicoianu, Bogdan-Alexandru Stănescu

Programul complet aici.

Posted in la boheme, sémèmes

Et les lilas sont morts…

Charles Aznavour în concert (CHARLES AZNAVOUR-Franţa, 2004) – duminica, 5 octombrie 2008, tvr cultural

Am urmarit asadar concertul aniversar – la implinirea varstei de 80 de ani – pe scena palais de congres din paris. Este ciudat cum parea atat de batran pe scena ; dar vocea aceasi. Nu am privit…am ascultat doar. Asa cum nu l-am putut privi indelung nici pe Adamo, cu fiul sau, invitati recent la o emisiune pe tv5.

Si este ciudat cum pentru mine eminescu va arata mereu ca in acea poza de la 19 ani, audrey hepburn ca in roman holiday, paul newman va avea intotdeauna chipul din the sting, adamo imaginea din pozele colectionate de mama in tinerete, marin sorescu nu va avea deloc, iar nichita vreo doua-trei…

Pentru ca este ciudat cum nu pot privi anumite fiinte ca imbatranind – fie ca se conserva tinere printr-o imagine, prin voce, sau traindu-mi alaturi zi de zi. Fiinte la a caror varsta nu ma pot adapta, pentru ca este de neconceput sa dispara, pentru ca in viata care pentru noi trece, ei trebuie sa reprezinte reperul, refugiul imobil care va fi intotdeauna acolo, asteptandu-te printr-o o secventa dintr-un film, o melodie, cuvinte, ori doar o mangaiere cand plangi, cand suferi, sau in momente cand iti amintesti ca si ei sunt oameni…

Sau poate este teama ca varsta lor este oglinda varstei tale, ca trecerea lor prin viata, inseamna si imbatranirea ta – o constientizare, poate brusca, a propriei tale existente, asa cum kyo din la condition humaine a lui malraux, are revelatia propriei existente ascultandu-si vocea inregistrata – momente identice, prin dedublarea din tine, si perceperea imaginii tale din exterior ; si, prin iesirea din tine, renuntarea la a raporta totul la propria persoana, amestecul cu Ceilalti, abdicarea de la a fi special, devenind din « eu », persoana a III-a.

Si uneori, unul dintre acesti oameni nemuritori moare. Personal sau nu, ti-a devenit nemuritor prin scrieri, melodii, sau imagini, ori pentru ca ti-a fost fizic alaturi de-a lungul timpului, ascuns sau nu, mereu parte din viata ta.

Si pentru moment universul se naruie, pierzi echilibrul, stabilitatea si refugiul; nemuritorul tau a fost om, si tu nu ai vazut. Sau nu ai vrut. Si intrebarile… tristetea, durerea, remuscarea. Si dorul. Si promisiunea ca nu vei uita. De el, de ceilalti – deodata efemeri, din viata ta. Si daca esti destul de norocos vei stii ca a fost mandru de tine, doar pentru ca te iubea, si dragostea e oarba, si cand iubesti nu judeci, poate doar critici constructiv. Iar daca nu esti, nu poti decat sa te intrebi daca ceea ce ai lasat in urma pana acum – trecutul si prezentul tau l-ar fi putut face mandru de tine. Si poate te rusinezi putin. Si promiti din nou ca nu vei uita ca a fost, ca intr-un fel sau altul va fi mandru de tine – pentru ca iti este inca dor de el, pentru ca uneori plangi, pentru ca intr-o zi cu ploaie ai preferat caldura de acasa in locul responsabilitatii. Dar vei uita. Pana la urmatorul nemuritor…

Quant au hasard des jours,
Je m’en vais faire un tour,
A mon ancienne adresse,
Je ne reconnais plus,
Ni les murs, ni les rues,
Qu’y ont vus ma jeunesse,
En haut d’un escalier,
Je cherche l’atelier dont plus rien ne subsiste,
Dans son nouveau décor,
Momtmartre semble triste,
Et les lilas sont morts…


Posted in leonard cohen, phonèmes, sémèmes

leonard cohen experienced


Dance me to your beauty with a burning violin

Dance me through the panic ’til I’m gathered safely in
Lift me like an olive branch and be my homeward dove
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love…

Cam asa a sunat inceputul transei… si toate melodiile au fost o stare continua de hipnoza; o stare de ‘sentimentalizare’ – acea stare in care nu mai traiesti ganduri sau idei, logica sau ratiune, ci sentimente… simti imperceptibil cum devii un sentiment, alaturi de multe alte sentimente aflate langa tine. Asa am aflat ca sentimentele nu canta; doar vibreaza, absorb muzica si emotii, retraiesc versuri si le radau prin aplauze. Pentru ca dincolo de categoria de muzica usor diferita, altfel nu-mi pot explica diferenta de trairi dintre concertul de ieri, al lui Bryan Adams, si cel de azi; daca primului iti permiti sa-i acoperi vocea cu glasul tau, la Leonard Cohen cuvintele paralizeaza…nu poti..este glasul lui, hipnoza, starea de gratie…

Privindu-l pe scena a fost momentul in care a incetat sa ma reprezinte un videoclip pe mtv sau youtube, o melodie la radio sau winamp, o poza, un articol sau o stire…a devenit el – o Fiinta cu oase si carne ca si noi; ne-om, dar Fiinta. Si totusi, in ciuda cuvintelor, amuzamentului, prieteniei aratate noua, pentru moment m-am intrebat cum poate el fi uman. Din nou i-am perceput existenta acolo, pe scena, l-am privit iar pentru a ma convinge de realitatea prezentei lui, dar incapabila inca sa-l privesc ca pe un om.
Poate ca este glasul lui, sau poezia si armonia pe care cumva, le iradiaza; sau cum devii special – public sau instrumentist, doar pt ca el isi ridica palaria pentru tine – el, Leonard Cohen devine umil in fata ta; poate este privirea – acea privire a carei lumina raneste sufletul…

Un concert Leonard Cohen este o experienta coplesitoare – poezia si muzica capata o forma noua, reorchestrata, cathartica; si, desi ascultat obsesiv, nu ai ascultat Leonard Cohen decat daca ti-a cantat el. Live.

* First set
dance me to the end of love
the future
ain’t no cure for love
bird on the wire
everybody knows
in my secret life
who by fire
hey, that’s no way to say goodbye
anthem

* Second set
tower of song
suzanne
the gypsy’s wife
boogie street
hallelujah
democracy
I’m your man
take this waltz

* Encores
so long marianne
first we take manhattan
sisters of mercy
if it be your will
closing time
I tried to leave you
whither thou goest
famous blue raincoat
(21 septembrie 2008, Stadionul Arcul de Triumf)

Posted in alegria, cirque du soleil, sémèmes

cirque du soleil sau tentatia visului

…if you have no voice, SCREAM;

…if you have no legs, RUN;

…if you have no hope, INVENT.

Alegria este un taram magic… este lumea unde traiesc fiinte fara constrangerea pamantului, a oaselor, si, aparent, fara constrangerea durerii fizice ; este locul in care te intrebi daca nu cumva lumea noastra cotidiana ascunde vreun alt univers unde limitele dintre cer, pamant si foc sunt sterse… o lume cu Atlasi, Icari si Nimfe – entitati, ne-oameni cu aspect uman, care pot indoi metale, arde focul sau zbura ca o plutire…

Ei sunt exceptiile lumii noastre obisnuite. Se joaca cu limita maxima a rezistentei fizice; un joc in care un milimetru sau o privire absenta poate reprezenta diferenta dintre viata sau moarte. Un joc care transforma actiuni si gesturi banale in Arta ; unde fiecare miscare este studiata, si aproape fiecare clipire este parte din Spectacol…

Poveste, lumina, costume, sunet, coregrafie, culori, senzatii, totul se armonizeaza intr-o sinestezie absoluta.

Coregrafia si spectacolul sunt Perfectiune, cu tot relativul sau. Cred cu convingere ca o reprezentatie mai buna decat aceasta nu ar putea insemna decat alienare, nebunie, depasirea granitelor rationalului, ca spectator.

Iar la final, cand efectele spectacolului vizual se estompeaza, cuvintele de inceput isi capata sensul : neputinta este putinta… limitele pot fi depasite… imposibilul este posibil…

Cirque du soleil pare a fi vis, iar trezirea din starea de spectator bulversare… si singur in camera aplauzi hipnotic impreuna cu publicul, pt ca este un sentiment incontrolabil, dincolo de logica si de obisnuit…

Posted in bleuèmes, united

1 albastru/ luna

Pentru ca au trecut deja trei etape de Premier League, pentru ca emotiile penalty-urilor din finala CL au fost unice, pentru ca doua zi am zambit tamp de fericire….pentru un intreg sezon de trairi intense si victorii, pentru acel meci impotriva lui Portsmouth cu vreo 15 minute de Rio in poarta… pentru ca nu voi spune niciodata van der Sar, Ferdinand, Vidic, Ferguson, Ronaldo sau Evra cand pentru mine au devenit Edvin, Rio, Nemanja, Sir, Cris si Patrice…pentru lacrimile de dupa Supercupa Europei… pentru ca ei sunt atat de aproape de a fi perfecti…pentru Ruud si Eric…pentru felul lui Sir de a se bucura si saltul lui Nani de dupa fiecare gol personal… pentru modestia lui Giggs, pentru privirea putin melancolica a lui Gary Neville, pentru zambetul lui Edvin si buzele lui Rio…pentru jocul pana la sacrifiu a lui Carlitos si Nemanja… pentru 6 februarie 1958…


Posted in sarajevo rose, sémèmes

a sarajevo rose

Exista un loc unde trandafirii au parfum de tristete; moarte, crima si speranta…

“A Sarajevo rose – the characteristic pattern of a mortar impact on a footpath. Whenever a mortar killed more than three people the scar that the mortar shell left of the ground is filled in with red resin. These scars look like roses, thus the name.
Unfortunately you will not have to walk far to find a Sarajevo Rose; they are everywhere. “

Si totusi, dincolo de simbolul lor imediat si impresionant, cu totii purtam propriul buchet de astfel de trandafiri …

Posted in lexèmes, marin sorescu, poezie, sémèmes

Scrisori din camera de alaturi


Cand a incetat El – Marin Sorescu – sa mai fie, eu abia descopeream placerea ‘cetitului’…

De fiecare data cand il citesc ma intreb cum ar fi fost sa ma fi nascut eu mai devreme…sau el mai tarziu, dar sa ramana el.

Mi s-au impus desigur, vederii imagini cu el ; dar eu stiu ca ma fascineaza iubirile stupide, anti-asteptari, anti-estimari, irationale, fara explicatie, sau electrizate de vreo cauza, din infinitele cauze posibile…

Ar fi fost poate, singurul scriitor caruia chiar i-as fi scris ; probabil, paralizata de aceasi teama a insuficientei semanticii in fata sentimentelor ar fi rezultat o extrema : ceva fie extrem de inexpresiv, fie extrem de intens-desuet…

si poate mi-ar fi raspuns ; atunci i-as fi venerat scrisul, cu dezamagirea de a-i fi descoperit omenescul. Sau nu mi-ar fi raspuns, si as fi regretat slabiciunea in fata cuvintelor mele si a scrierilor lui…

Si cum sa nu te fascineze joaca lui de-a cuvintele…cand aseaza un sens propriu langa altul figurat si invers, si le schimba, le transforma, pentru a le reda apoi sensul…nu ludic, care aparent domina scrierea, ci unul profund tragic, trist, si in aceasi masura Uman.

Si pe tine te iubesc pentru o cauza – de cand te-am intalnit – pierduta…

*************

Şi cu toate că-mi suport

Cu destul stoicism

Soarta mea de granit,

Câteodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă

A sufletului meu,

Barbarilor!

(Muntele)

*****

Că, uite, bărbile lor

Mă zgârie

Când mi-alint de ele sufletul.

(Barbatii)

*****

Vine o vreme

Când trebuie să tragem sub noi

O linie neagră

Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi.

Câteva momente când era să fim frumoşi.

Câteva momente când era să fim geniali. […]

Toate acestea fac un viitor luminos

­Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o

Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero. […]

(Contabilitate)

*****

Ceasul s-a-ntors cu spatele la timp.

Era bolnav ceasul şi, simţindu-şi sfârşitul,

Poate că s-a gândit şi el

La un rai al obiectelor care mor,

Unde ceasurile se potrivesc singure

După inima lui Dumnezeu

Şi deşteptătoarele sună şi ziua şi noaptea

Învierea stelelor.

(Cu spatele)

*****

Dumnezeu a observat

Această creaţie deşănţată a lui Adam.

L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeieşte,

Şi l-a izgonit din rai

Pentru suprarealism.

(Adam)

*****

Când am insomnie,

Seara, înainte de culcare,

Iau un atlas istoric

Cu puţină apă.

(Istorioterapie)

*****

A mai trecut o oră,

Au mai rămas încă patru,

Apa clocoteşte în baie,

Casc şi mă uit pe fereastră,

Privesc după soare care nu mai apune

Şi mă plictisesc îngrozitor.

(Seneca)

*****

Când se dă de leacul unei boli

Toţi cei care au pierit de acea boală

Ar trebui să învie

Şi să-şi trăiască în continuare

Restul de zile

Până la îmbolnăvirea de o altă boală

Al cărei leac n-a fost încă descoperit.

(Leac)

*****

De câte ori închid citatul,

Simt în mine

Nu ştiu ce secretă jubilaţie

De poliţist:

L-am închis şi pe-ăsta,

Mama lui de porc!

(Am inchis citatul)

*****

O carte, odată scrisă,

Nu produce imunitate la scris.

Te vei îmbolnăvi de microbul

Cărţii următoare.

Şi tot asa…

Ca o veşnică stare de gripă,

Cu un milion de rădăcini

De microbi.

(Bolnav de carte)

*****

Eu mut o zi alba,

El muta o zi neagra.

Eu inaintez un vis,

El mi-l ia la razboi.

El imi ataca plamanii,

Eu ma gandesc un an la spital,

Fac o combinatie stralucita

Si-i castig o zi neagra. […]

Dar, uite, jumatate din viata mea

E scoasa pe margine.

– O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,

Imi spune el.

– Nu-i nimic, glumesc eu,

Fac rocada sentimentelor.

In spatele meu sotia, copiii,

Soarele, luna si ceilalti chibiti

Tremura pentru orice miscare a mea.

Eu imi aprind o tigara

Si continui partida.

(Sah)

*****

Cum o mai duceti cu fericirea?

Multumesc, nu-mi raspundeti.

Nu am timp de raspunsuri,

Abia daca am timp sa pun intrebari

[…]

Iar fata aceea, iata,

Se uita la mine cu sufletul…

Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.

O cafea neagra voi servi, totusi

Din mana ta.

Imi place ca tu stii s-o faci

Amara.

(Am zarit lumina)

Posted in bleuèmes

1 albastru/ luna


‘Albastrul’ lunii august este tot o poza; pt ca albastrul ei este indescriptibil, pt cei doi caluti de mare absolut adorabili, si pt ca-mi aminteste de una dintre melodiile mele de melancolie preferate…


Blue, blue, my world is blue
Blue is my world now I’m without you
Gray, gray, my life is gray

Cold is my heart since you went away

Red, red, my eyes are red
Crying for you alone in my bed
Green, green, my jealous heart
I doubted you and now we’re apart

When we met how the bright sun shone
Then love died, now the rainbow is gone

Black, black, the nights I’ve known
Longing for you so lost and alone
Gone, gone, the love we knew
Blue is my world now I’m without you.
(love is blue – al martino –> pe youtube)

(l’amour est bleu @diavoli – flickr.com)

Posted in sémèmes, the dark knight

‘Let’s put a smile on that face!’

Iata ca a trecut o saptamana de cand am vazut the dark knight si pot spune ca este un film care persista; nu prin intriga, efecte speciale sau semnificatie, ci prin Personaj; unul singur – Joker.

Desigur distributia, ca personaje secundare, este exceptionala si poate reprezenta cel putin un motiv de vizionare: michael cane (alfred) — morgan freeman (lucius fox) – gary oldman (gordon) – interpretarea este grozava, dar personajele lor sunt astfel construite cat sa-si indeplineasca rolul in desfasurarea actiunii, fara ca totusi sa se evidentieze.

Nici chiar Christian Bale, chiar daca cel mai reusit Batman de pana acum nu izbuteste sa faca din personajul sau un erou care sa copleseasca ; si asta deoarece, in acest film al seriei, inca de la inceput, Batman nu a fost construit ca sa impresioneze…este un personaj fermecator, dar liniar ; iar ca evolutie, poate fi raportat antagonic doar la Harvey Dent – ambii indragostiti de Rachel, unul cavalerul misterios al orasului, celalalt cel care nu se teme sa-si dezvaluie identitatea, unul incalcand legea, celalalt respectand-o, si amandoi luptand pt Dreptate. Insa, in timp ce Batman va combate ideea de Rau pentru a razbuna moartea lui Rachel, Dent va deveni el insusi o concretizare a Raului.

Povestea este simpla, construita pe aceeasi dichotomie de dintotdeauna : Bine/ Rau ; deznodamantul nu se vrea imprevizibil, desfasurarea actiunii, insa, da. Si este, prin evolutia personajului negativ. Cum efectele speciale nu au abundat, povestea nu s-a centrat pe actiune – care dealtfel a fost atat de intensa, incat am impresia ca filmul nici nu a avut coloana sonora – tind sa cred ca aproape intregul film a fost axat in jurul lui Joker – personajul cel mai bine construit al peliculei.

Daca Batman a fost… Batman – un segment drept, fara variatii, cu comportament previzibil, intotdeauna fidel principiilor sale, Joker a fost fascinant – imprevizibil si sclipitor, inselator si derutant pana la ultima scena a filmului ; unul cu reguli si convingeri, celalalt cu o teorie : folosind impulsul potrivit, oricine poate deveni din justitiar, un proscris, din ocrototit, atacator.

Si, desi actiunea deruteaza, intreaga desfasurare a filmului se concentreaza in jurul demonstrarii acestei teorii ; cand sa crezi ca planul lui Joker viza recuperarea banilor mafiei, ca Rachel a murit ca razbunare, se dovedeste ca uciderea ei reprezenta in fapt declansatorul transformarii lui Dent – in primul rand pentru a-si exemplifica practic ideea, si abia mai apoi pt a distruge credibilitatea procurorului, facilitand astfel eliberarea baietilor rai ; brusc scenele de inceput capata o alta semnificatie. Din acesta perspectiva, si chiar daca in scena oamenilor de pe cele doua vapoare primeaza umanitatea*, Joker si-a concretizat planul perfect, lui Batman revenindu-i rolul de a interveni propriu-zis si simbolic doar in scena de final.

Ar fi nedrept in ceea ce ma priveste sa nu dezvolt putin impresia scenei mentionate mai sus – scena care mi-a placut in aceasi masura in care m-a dezamagit ; m-a dezamagit pentru ca nu cred in oameni, si am convingerea ca intr-o situatie reala deznodamandul ar fi fost altul, si in acelasi timp mi-a placut, pentru ca intr-un fel sau altul, cu totii avem nevoie sa credem in oamneni si in umanitate – motivul pentru care, probabil, majoritatea filmelor, mai ales cele in genul acestuia Trebuie sa aiba un astfel final fericit si optimist.

Un personaj dostoievskian spunea : « daca ar fi nevoie sa aleg intre Hristos si Adevar, as ramane cu Hristos impotriva Adevarului » …sau cu Joker.

Poate ca atunci cand toate povestile au fost deja spuse, si toti eroii inventati, este nevoie de Personaje precum Joker – prin care care intriga sa se construiasca la nivelul imprevizibilului si al ideilor.


***********

The Joker: You just couldn’t let me go could you? This is what happens when an unstoppable force meets an immovable object. You truly are incorruptible aren’t you? You won’t kill me out of some misplaced sense of self-righteousness, and I won’t kill you, because you’re just too much fun. I think you and I are destined to do this forever.
Batman: You’ll be in a padded cell forever.
The Joker: Maybe we can share one. Then we’ll be doubling up the rate this city’s inhabitants are losing their minds.

***********

The Joker: You see, nobody panics when things go according to plan. Even if the plan is horrifying. If I told people that a gangbanger was going to get shot, or a busload of soldiers was going to get blown up, nobody would panic. Because it’s all part of the plan. But tell people that one tiny little mayor is going to die and everyone loses their minds!

The Joker: Introduce a little anarchy. Upset the established order and everything becomes chaos.
[with the gun in Two-Face’s hand, he places the gun to his forehead]
The Joker: I’m an agent of chaos. Oh, and you know the thing about chaos? It’s fair.
[Two-Face pauses and takes out his coin]
Two-Face: [showing the unscarred side] You live.
The Joker: Mm-hm.
Two-Face: [showing the scarred side] You die.
The Joker: Now we’re talking!

***********

Batman: Why do you want to kill me?
The Joker: Kill you? I don’t want to kill you! What would I do without you? Go back to ripping off mob dealers? No, no, you… you complete me.

***********

The Joker: I had a vision, of a world without Batman. The mob ground out a little profit and the police tried to shut them down, one block at a time. And it was so… boring. I’ve had a change of heart. I don’t want Mr.Reese spoiling everything, but why should I have all the fun? Let’s give someone else a chance. If Coleman Reese isn’t dead in sixty minutes then I blow up a hospital.

***********

Batman: What did you do?
The Joker: I took Gotham’s white knight, and brought him down to our level. It wasn’t hard. Y’see, madness, as you know, is like gravity. All it takes is a little…push.

***********

The Joker: You’ll see, I’ll show you, that when the chips are down, these uh… civilized people, they’ll eat each other.

***********

The Joker: Tonight you are all going to be part of a *social experiment*.

***********

The Joker: Do you wanna know why I use a knife? Guns are too quick. You can’t savor all the… little… emotions. In… you see, in their last moments, people show you who they really are. So in a way, I know your friends better than you ever did. Would you like to know which of them were cowards?

***********

“Let’s put a smile on that face!” And….Why so serious?”

Posted in leonard cohen, phonèmes, sémèmes

A miracle to come

deci da, leonard cohen va concerta la bucuresti. 21 septembrie 2008 va fi o data de insemnat in calendar. in analele concertelor-spectacol memorabile. in amintire, in memorie, in auz, vaz si fiecare simt posibil existent.

si totusi… presimt ca nu voi merge. asa mi se intampla cand ma entuziasmeaza anumite obiecte, evenimente sau persoane, prezentul sau viitorul…

la naiba, leonard cohen la bucuresti… versurile, vocea, prezenta lui… va fi delir, hipnoza, poezie, tristete, iubire, deprimare, senzatia de pustiu si prea plin in acelasi timp – de sentimente… nu, ca nu ma entuziasmez…

When you’ve fallen on the highway
and you’re lying in the rain,
and they ask you how you’re doing
of course you’ll say you can’t complain —
If you’re squeezed for information,
that’s when you’ve got to play it dumb:
You just say you’re out there waiting
for the miracle, for the miracle to come…

Posted in carti, lexèmes, sémèmes

De demult citite V


Din colectia “Cotidianul”

Truman Capote – Mic dejun la Tiffany –> desi m-am obisnuit ca ecranizarea majoritatii scrierilor sa iasa mai slaba decat “originalul”, si desi am vazut filmul acum ceva timp, pt mine cel putzin, nuvela a fost sub asteptari… desi personajul Holly Golightly pare destul de bine conturat, nu reuseste sa captiveze… m-as fi dorit subjugata de ea… n-am fost… ca stil pe ici pe colo cam aduce cu Salinger.
M-a emotionat in schimb ultima povestioara din volum “O amintire de Craciun” – despre care n-o sa scriu nimic pt ca mi-e lene, s-apoi, oricum fiecare percepe diferit si confera propriul sens cuvintelor…

Junichiro Tanizaki – Jurnalul unui batran nebun –> un batran obsedat de nora sa, banuindu-se a fi indragostit de ea, cumparandu-i bijuterii si indeplinindu-i dorintele pt a fi lasat s-o atinga… pe langa asta insa este si o descriere aproape continua a imbatranirii fizice in cel mai pur stil naturalist… multi termeni din cultura si civilizatia japoneza excelent explicati in notele de subsol… m-as fi asteptat la ceva mai multa poezie dat fiind faptul ca venea din partea unui scriitor japonez, dar chiar nu si-ar fi gasit locul aici – adica romanul este foarte bine scris si documentat, iar cu o sensibiltate exacerbata cititorul s-ar putea chiar imbolnavi de batranete (auto)indusa
(27 ian 2007)

Acum regret ca n-am scris nimic macar despre:
Pacientul englez — Michael Ondaatje
Ochi albastri parul negru — Marguerite Duras
Dormi! — Annelies Verbeke
Insecta — Claire Castillon
Femei in tara barbatilor
le preconizez insa, o recitire…

Posted in bleuèmes

1 albastru/luna

“Albastrul lunii iunie” – n-a avut nume, dar a provenit de pe art-by-gw.com –> inca imi pare a fi imaginea unui haiku vizual…

Nici “albastrul” acestei luni nu are nume, deoarece apartine perioadei in care salvam poze de pe flickr.com fara niciun fel de alta mentiune suplimentara…

Posted in lexèmes, sémèmes, spuma zilelor

Din "Spuma zilelor"

Desi tot nu exista destule sensuri pentru a scrie despre Boris Vian, poate cateva citate pot ilustra, macar partial, universul atat de magic-vizual, parfumat-animat, ireal si sinestezic din “Spuma zilelor”…

* … cele cîteva pagini demonstrative de mai jos îsi trag toata forta din faptul ca povestea e în întregime adevarata, de vreme ce am nascocit-o de la un cap la celalalt. Realizarea ei materiala propriu-zisa consta în esenta dintr-o proiectare a realitatii, prin atmosfera piezisa si fierbinte, pe un plan referential, neuniform ondulat si p’rezentînd distorsiuni. E, dupa cum se vede, un procedeu prin excelenta avuabil.

* Goli baia dînd o gaura în fundul cazii. Pardoseala baii, cu dale de gresie ceramica de un galben deschis, era în panta si îndrepta apa spre un orificiu sub care se afla chiar biroul locatarului de la etajul de jos. Nu de mult, acesta, fara a-l înstiinta pe Colin, îsi mutase biroul în alt loc. Acum, apa curgea pe dulapul de provizii.

* Atîrna prosopul de rastel, puse presul de baie pe marginea cazii si presara peste el un strat bun de sare pentru a-l sili sa dea afara toata apa. Presul începu sa lase bale si sa faca ciorchini din basicute de sapun.

* — As vrea sa ma-ndragostesc, spuse Colin. Ai vrea sa te-ndragostesti. Ar vrea idem (sa se-ndragosteasca). Am vrea, ati vrea sa va-ndragostiti. Si ei ar vrea sa fie îndragostiti…îsi înnoda cravata în fata oglinzii din baie.

* Usa de la intrare se închise în urma lui cu zgomotul unui sarut pe-un umar gol.

* Mergeau, apucînd-o pe primul trotuar iesit în cale. Un nouras trandafiriu cobora din vazduh si se apropia de ei.

— Vin! propuse el.

— Vino, spuse Colin.

Si norul îi învalui. înauntru era cald si mirosea a zahar cu scortisoara.

— Nu ne mai vede nimeni! spuse Colin… Dar noi îi vedem!…

— E cam transparent, spuse Chloe. Fii cu bagare de seama.

— Nu-i nimic. E mai placut totusi, spuse Colin. Ce vrei sa facem?

— Sa ne plimbam, atît… Te plictiseste?

* Colin se simtea cuprins de rusine la gîndul ca e asa de bogat

— Asculta, Chick, spuse el, vrei o parte din banii mei? Alise îl privi pe Colin cu duiosie. Era atît de bun, încît în vinele de la mîini i se zarea palpitul gîndurilor albastre si mov.

* Era ceva eterat în cîntecul lui Johnny Hodges, ceva inexplicabil si desavîrsit de senzual. Senzualitatea în stare pura, desprinsa de trup.

Colturile camerei se modificau si se rotunjeau sub înrîurirea muzicii. Colin si Chloe se odihneau acum în centrul unei sfere.

— Ce-a fost? întreba Chloe.

— The Mood to be Wooed, raspunse Colin.

* Pişca zdravan de vîrf o raza de soare care se pregatea sa atinga un ochi al Chloei. Raza se contracta domol si porni sa se plimbe pe mobilele din camera.

* Iesira. Cerul albastru-verzui atîrna pîna aproape de caldarîm si pe jos pete mari albe însemnau locurile unde se zdrobisera nori.

— A fost furtuna, spuse antichitarul.

*******


*
Le plus clair de mon temps, je le passe à l’obscurcir, parce que la lumière me gêne.

* Les oiseaux sont responsables de trois au moins des grandes malédictions qui pèsent sur l’homme. Ils lui ont donné le désir de grimper aux arbres, celui de voler, celui de chanter…

* Quand on ne sait rien, on peut tout de même trouver des choses, avec de l’imagination.

* Une sortie, c’est une entrée que l’on prend dans l’autre sens.

* On ne comprend pas une oeuvre, on comprend l’homme qui l’a faite.

* L’histoire est entièrement vraie puisque je l’ai imaginée d’un bout à l’autre.

* Je me demande si je ne suis pas en train de jouer avec les mots. Et si les mots étaient faits pour ça ?

(Boris Vian) – 24. 06.2008

Posted in carti, lexèmes

bookfest 2008 – achizitii

Au trecut deja doua saptamani de la ultima zi de bookfest… achizitiile acestei editii, pe zile:

Vineri, 6 iunie 2008
yasunari kawabata –
tara zapezilor (humanitas)
henry james — the portrait of a lady
(la spiga languages)
marguerite duras – moderato cantabile
(cartier)
henri brunel – haiku intelepciune sau nebunie ?

Sambata, 7 iunie 2008
boris vian – je voidrais pas crever/ n`as prea vrea ca s-o mierlesc
(paralela 45)
boris vian – moarte pocitanilor
(humanitas)

boris vian – cronici romantate (univers)
paulo coelho – enigma/agenda (humanitas)


Boris Vian si Marguerite Duras au fost “bucuriile” acestei editii, asa cum in trecut a fost “Insuportabila usuratate…” a lui Kundera sau “Incest” a lui Anais Nin…

Posted in lexèmes

"Citesc monstruos si browsez enorm"

Tot cautand ceva de asasinat inca o noapte de nesomn, am nimerit la tv peste o emisiune moderata de catre Delia Budeanu – “oamenii timpului nostru”; invitate: Denisa Comanescu si Simona Kessler – altfel spus, acum – directorul general al editurii Humanitas fiction si respectiv, primul agent literar de la noi; evident, motivul pentru care am zabovit la emisiune, pana sa descopar invitatele, a fost vocea. Delia Budeanu inca mai are acea inflexiune a vocii tipica unei perioade de demult, alura si frumusetea de crainic tv, si chiar si intrebarile aproape de lirism ce caracterizau majoritatea interviurilor din acea perioada – toate explicabile dealtfel, dupa atatia ani de televiziune.
Asadar, pe langa faptul ca mi-a pierdut speranta de a mai adormi, emisiunea mi-a retrezit si interesul pentru cea responsabila de titlurile din colectia “Raftul Denisei”… prin urmare am browsat infim, si am descoperit cateva interviuri din perioada Polirom. Din acele articole, cateva bucati care mi-au placut:

“Creierul meu excitat e o cursa de soareci.”
“In catuse magnetice mi-a prins rasuflarea.”

“Vino tu, Sisif, sa facem schimbul pret de un vers.”

Asa suna versurile poetei Denisa Comanescu, ce-o caracterizeaza in viata ei de editor al Bibliotecii Polirom.

Cum poate o poetesa sa umble asa usor prin literatura universala?
In loc sa-ti tin o polologhie despre lectura ca modus vivendi, ti-l citez pe Borges: “Sa se laude altii cu paginile pe care le-au scris; / eu ma mindresc cu cele pe care le-am citit” (volumul “Poezii – Un cititor”).

Fa-ti biografia din titluri de carti editate la Polirom.
Iata din citeva titluri, dintre cele peste 350 publicate in colectia “Biblioteca Polirom” si in seriile de autori straini pe care le coordonez din 2001: “De veghe in lanul de secara”, “Ramasitele zilei”, “O dragoste”, “Sub vulcan”, “Se face tot mai tirziu”, “Frumosii invinsi”, “Evadari din iubire”, “Pe drum”, “Fara speranta”, “Pamintul de sub talpile ei”, “Sfirsitul unei iubiri”, “Pata umana”, “Ispasire”, “Factotum”, “Ada sau ardoarea”, “Sufocare”, “Corectii”, “Mingiieri straine”, “Eseu despre orbire”, “Femeia care astepta”, “Pianista”, “Fructele pasiunii”, “Taci, te rog!”, “Marea aspiratie”, “Lumina de august”, “Cartea iluziilor”, “Orbirea”, “Middlesex”.