A fost o data ca niciodata un Print care isi dorea o Carte, o carte care sa-i aduca Fericirea… o carte numai si numai a lui, numai si numai pt el; mai avusese carti inainte, dar acum isi dorea o carte careia sa i se daruie si care sa i se daruiasca; nu dupa mult timp a primit cartea pe care si-o dorea. Si a fost fericit. Ii placea nespus noua lui carte, si credea ca si-ar putea petrece viata intreaga descifrandu-i Sensurile, fara sa se plictiseasca vreodata. Cartea il imbogatea cu sensurile ei, iar el o imbogatea cu fiecare nou inteles pe care i-l dadea.
La scurt timp insa, printul s-a speriat de fericirea pe care tocmai o primise: trebuia sa petreaca timp cu cartea, sa o inteleaga chiar cand parea de neinteles, sa o protejeze de timp, de ea insasi si de cei care voiau s-o citeasca, trebuia sa ii dea noi sensuri, si sa se lase schimbat de intelesurile ei. Cand a inteles ca isi are in sfarsit fericirea alaturi, pt totdeauna, teama lui a fost atat de mare, incat s-a simtit coplesit.
A inceput sa nu mai vrea sa inteleaga cartea, sa n-o mai citeasca, si sa sufoce in el insusi orice imagine a fericirii pe care o simtea.
Apoi printul si-a amintit ca in copilarie isi dorise o masinuta care sa-l faca fericit. Nu primise niciodata masinuta visata, si, incetul cu incetul, incepuse sa creada ca o masinuta este o mai mare fericire decat o carte. Incepuse sa se gandeasca la ea din ce in ce mai des, si sa o caute in amintire si in vitrinele magazinelor. Si atunci cartea ii parea din ce in ce mai lipsita de sensuri. Ar fi vrut s-o arunce, dar ceva il impiedica de fiecare data… pana cand cartea a inceput sa i se para din ce in ce mai grea. Si atunci printul a preferat sa porneasca in cautarea noii sale fericiri, convins ca acea carte nu era decat o fericire fara viitor. Cu cat isi dorea mai mult masinuta, cu atat uita de cartea care ii statuse alaturi atata vreme.
Dupa multe incercari, primi masinuta pe care si-o dorise de atata timp; si cu ea in mana intelesese ca atatia ani tanjise doar dupa o jucarie stralucitoare, o iluzie pe care o imbracase cu sperante desarte, un biet obiect, acum, lipsit de orice sens; ca atunci, in copilarie, masinuta ar fi putut sa-i infrumuseteasca viata, dar acum, o data cu intelepciunea, isi putea gasi sensul doar in randurile cartii…
*******
Ani de-a randul m-am intrebat ce este mai curajos: sa continui sa traiesti sau sa renunti la viata… acum ma intreb daca nu cumva curajul inseamna sa accepti fericirea, ne-teama de a fi fericit. Pe mine ma inspaimanta numai ideea de fericire: frica ma paralizeaza, mainile imi tremura, mi se face greata… doar pt ca ma tem ca nu cumva sa simt fericirea si apoi s-o pierd. Si stiu ca o sabotez ori de cate ori incearca sa se apropie de mine, doar pt ca nu mi-a putut oferi niciodata siguranta ca va ramane a mea; insa nu am renuntat la ea niciodata. Mi se pare o atitudine de acceptare tematoare.
Apoi mai sunt lasii – cei care traind fericirea, se simt atat de coplesiti, incat renunta la ea de frica, o alunga; se autosaboteaza, si adopta comportamente de siguranta negand orice sentiment de fericire viitoare, atribuind altor obiecte iluzia unei posibile fericiri, in speranta ca pot acoperi vocea care urla inlauntrul lor dupa fericirea aruncata; sunt cei surzi la fericire, dar care traiesc intr-o continua cautare, poate nestiind niciodata ca au ales deja sa renunte la ea…
Si mai sunt indiferentii, pe care poate fericirea sa-i traga de maneca mult si bine, mereu-fericitii – care traiesc din fericiri mai mici sau mai mari, fara discernamant, si cei anti-fericire, care nici nu concep ca poate exista asa ceva… as fi vrut sa adaug ca doar teoretic ar trebui sa existe si acesta ultima categorie, desi nu stiu cum ar putea supravietui… apoi mi-am amintit de gandurile gen ‘nu cred ca voi mai fi fericit/a vreodata’; deci da ei exista, si respira doar… asa…
Impresie. Albastru inefabil... 
