“You’re not disabled by the disabilities you have, you are able by the abilities you have.” (Oscar Pistorius)
Una dintre poeziile care mi-au placut; sper sa revin si cu alte versuri.
The brawling of a sparrow in the eaves,
The brilliant moon and all the milky sky,
And all that famous harmony of leaves,
Had blotted out man’s image and his cry.A girl arose that had red mournful lips
And seemed the greatness of the world in tears,
Doomed like Odysseus and the labouring ships
And proud as Priam murdered with his peers;Arose, and on the instant clamorous eaves,
A climbing moon upon an empty sky,
And all that lamentation of the leaves,
Could but compose man’s image and his cry.
(The Sorrow of Love)
Pentru mine, the Artist a avut Totul. Poate pentru ca nu staim nimic despre cand l-am vazut – ca este un film mut si alb-negru, a fost o surpriza. 27 ianuarie… nu am nevoie sa-mi amintesc ce am simtit atunci, pentru ca re-simt acea zi la fiecare revedere: un sentiment de primavara, fluturasi in stomac, tandrete si induiosare, zambete si lacrimi totodata — un deja-vu al sentimentelor din timpul Spumei zilelor de Boris Vian. De aceea cred ca daca Spuma zilelor este cartea de care sunt indragostita, the Artist este filmul.
Ma copleseste – tema in sine, frumusetea ametitoare a lui Berenice Bejo si Jean Dujardin, melodiile de inceput de secol trecut, detaliile simbolice armonizate perfect cu desfasurarea naratiunii, momentul comic care urmeaza celui dramatic, sau invers- si care diminueaza efectul, pentru ca, retrospectiv, sa il faca mai apasator, metaforele, jocurile de cuvinte din acele cateva replici si… subterfugiul: – fara cuvinte si fara culoare, esti partial autorul propriului film – resimti si interpretezi gesturi si expresii conform imaginior, dar si structurii interioare – mai mult ca niciodata, iar filmul devine intr-un fel, poate, un dialog cu tine insuti, un dialog intre ratiune si sentimente, sau poate cea mai buna colaborare…
Inca un exemplu de “what do you say when words are not enough”… si totusi, in timpul vizionarii nu mai tac, de vorba cu mine insami…
*****
Tocmai am descoperit ca Ville-d’Arvay, locul unde este Mormantul lui Boris, se afla oarecum aproape de oras; daca reusesc sa dau de cap unui traseu comprehensibil, dupa mine, potopul!!! De fapt… cred ca mai degraba m-as face scut, sa-L apar de potop.
Dvorak — Humoresque – Symphony
Dvorak — Humoresque/ Heifetz
Dvorak — Humoresque/ Yo Yo Ma & Perlman
Dvorak — Humoresque/ Kreisler
Dvorak — Humoresque/ Ysaye
Ma simt desavarsit vrajita; simt vraja in ganduri si privire, si nu m-as desprinde de ea nicicand; nu este plutire, sau indragostire, sau exultarea varatica a parfumului de tei, ci ceva necunoscut care s-a insinuat in sinea mea, si care incepe sa devina eu… ca si cum as trai o alta realitate; ca si cum nu m-as mai putea recupera.
Mi-am trait ultimele ore ale zilei de Craciun cu “Partea launtrica a vantului”, apoi primele ore ale zilei urmatoare, si seara; am citit fiecare pagina de trei ori, pentru ca vorbele sa-mi ramana gravate in memorie, si cred ca am devenit cumva sensul cuvintelor insesi.
“[…] descoperi ca nici in vis nu exista timpul prezent pentru cel care visa, ci aparea ca adverb de timp din prezentul visatorului sub forma unei actiuni paralele cu timpul in care se doarme. Lingvistica visului arata clar ca exista un adverb de timp visat si ca drumul spre prezent trece prin viitor si chiar prin vis. Totul fiind aidoma unei stari netraite, ca o ciudata zi de maine care a inceput dinainte. Intr-un fel, ca un avans luat dintr-o viata viitoare, ca un viitor care se infaptuieste pt ca visatorul (inchis in timpul viitor) s-a ferit de implacabilul acum. “
“Partea launtrica a vantului” este un roman-clepsidra: roman despre Hero si Leandru – doua povesti pornind de la capete diferite ale cartii si ale timpului, si intalnindu-se la mijloc, imperceptibil, prin semne, simboluri si coincidente. Am inceput cu povestea lui Leandru, intrebandu-ma cum as fi inteles romanul daca porneam invers.
Acum citesc Peisaj pictat in ceai, si in existenta mea, anul 2011 va ramane primul an Milorad Pavić, urmand sa traiesc alti ani Milorad Pavić, insa, sarbesti…
xxx
butterfly, farfalla, papillon, mariposa, fluture… atat de diferite, dar cu acelasi sens; de unde diferenta, ma intreb; care este povestea, istoria, etimologia (primordiala a) fiecarui cuvant? sunt parte din vocabularul fundamental al limbii, o parte arhaica, pura, de demult, care nu a suferit sau care a refuzat imprumuturi?
Fizica cuantica, chimie cuantica… literatura cuantica?!
Cred ca am racit sau ceva. Indescriptibil. De marti, dupa Meci, parca a intrat boala in mine – nu stiu daca e ceva psihosomatic sau o boala in sine, dar e ingrozitor. Traiesc cand cu iarna, cand cu soare arzator in plamani si in carne; o parte din zi tremur continuu, si oricat si orice as imbraca, hainele raman reci pe mine, iar inspre seara simt o asemenea temperatura, incat ma tem de combustie spontana. Ma doare epiderma, ma doare orice atingere, am dureri care palpita in mine, iar din cand in cand simt in minte si in privire un decalaj, care ar putea anunta inconstienta. Incerc sa gandesc neincetat… conjug verbe in sarba, recit tabla inmultirii, si incerc sa scriu niste ganduri care nu sunt eu. Parca imi sangereaza auzul, ascult melodii in sub-surdina si ma ustura privirea. Mi-e somn…
Nu ma tem de boala, cand stiu cu ce ma lupt; nu cred in medicamente, ci mai degraba in efectul Placebo. Am incredere in mine si in corpul meu, si, cumva, simt cand nu poate lupta singur; atunci il ajut. Acum insa, habar n-am ce am, pt ca nu mai trece — ceea ce ma cam prostdispune, si ma sperie…
Cateva imagini din microuniversurile caleidoscopului meu…
Ma intreb daca astenia de toamna se manifesta chiar daca se mentine inca vremea varateca; nu am chef de absolut nimic; vreau doar sa zac intr-o stare de nebuloasa mentala, fara ganduri, fara contradictii, fara intrebari; doar intuneric.
Pe de alta parte, am fost la facultate azi; orarul afiseaza cursurile de limba sarba doar pt anul II, ceea ce inseamna ca in maxim trei zile trebuie sa ajung la nivel de anul II, ca sa pot asista si participa cu demnitate si nu numai.
Trei zile… pot face asta! 🙂
L.E. clar, intre mine si limba sarba nu poate fi decat patima…
Si mai L.E. se pare ca nu se poate asista la cursuri doar de dragul de a cunoaste; unele realitati sunt diferite de realitatea din mintea mea; pentru cateva momente am simtit o descurajare sora cu moartea sufetului; apoi am hotarat sa nu renunt, si de atunci ma stapaneste un soi de incrancenare extrem de productiva…
xxx
Acum cateva ore aveam convingerea ca fluturele nu mi se va mai arata fizic, ci sub foma finalului de roman; nu stiam insa, ca peste putine pagini voi gasi aceste randuri:
Respiratia imi rasuna neobisnuit de tare in urechi, ca un curent de aer care suera intr-un colt de lume. Un fluture negru, mare cat palma, imi trece prin fata ochilor. Are forma petei de sange de pe tricoul meu alb.
Am zambit si mi-am oprit lectura, dupa cum promisesem; fluturele meu a luat o forma neasteptata… Semne…
Astazi ma astepta un fluture in scara; de-obicei nu il sperie miscarea – nu miscarea mea ; stau imobili, pe bucata de sptiu pe care si-o aleg – sau nu, si uneori doar lumina zilei ii mai alunga. Prezenta mea nu a produs umbre, nici lumina, si totusi s-a miscat, incepandu-si zborul haotic care ma sperie.
Am asteptat putin in afara scarii, privind cerul; mi-am facut curaj si am intrat. Mai hotaresc din cand in cand sa lupt cu teama; atingerea fluturilor albi, de zi, este usoara si catifelata. Mi-au atins in zbor tandru piciorul, intr-o zi de vara, cand totul era prea frumos ca sa fug; acea atingere mi-a ramas in memorie.
Hotarasem sa dorm, dar cartea ma atrage. Citesc deci. Citesc, si nu mai stiu cine sunt : Kafka Tamura – tanarul de cincisprezece ani, fugit de acasa, blestemat oedipian de tatal sau, sau batranul Nakata – a carui abilitatea de a scrie si a citi a ramas blocata de mult intr-o alta lume, intr-un lesin de saptamani, si a carui menire pare a fi sa aranjeze Timpul, ori Hoshino – un fel de ucenic intamplator al batranului, care pare sa-si gasesca sensul, sau Colonelul Sanders – “nici zeu, nici Budhha, nici om ; un concept“. Sunt capitolele impare, redate la pers I sg – povestea lui Kafka, sau cele pare, la pers III – povestea lui Nakata? Schimbul de la un personaj la altul, de la o forma de metafora la alta, ameteste – identitatea, dar nu si atentia. Un artificiu vechi, dar persistent.
Citesc, si vreau sa inteleg. Vreau sa stiu cum pers I va intalni pers III, cum blestemul se indeplineste prin mintea si trupul altcuiva, sau poate prin acelasi personaj peste spatiu si timp, cum unele lucruri sunt menite sa fie, sub forma intamplarii. Imi notez “Kafka pe malul marii“ si analizez cuvinte, sintagme si simboluri.
Ascult Arhiducele. Ma amuz. Uneori batranul Nakura, care vorbeste despre sine la pers III, si care “nu este prea destept“, imi aminteste de Winnie the Pooh. Urmeaza apoi capitolul impar si simt ca privirea mi se schimba si zambetul dispare. Gasesc conexiuni, detalii, referinte. Eruditia trimiterilor imi apare atat de subtil si de natural inserata in curgerea povestirii, incat aplaud si admir stilul.
Mi-am propus sa citesc pana cand un fluture va intra in camera, indepartandu-ma. Mi-au mai ramas 137 de pagini, stau incomod, si simt ca se apropie sfarsitul. Citesc, citesc, citesc si ma simt ca intr-un carusel. Realitatea se estompeaza, si, desi vreau sa ma pierd, ma tin tot mai stras de singurul lucru pe care il stiu real. Cartea. Privesc ceasul si mi se pare ca Timpul s-a oprit de ceva vreme (???) pentru mine. Am trait atatea pagini, incat este imposibil sa fi trecut atat de putin. Un gand nebunesc ma indeamna sa verific ziua. Cate zile au trecut de fapt, de cand sunt aici, in noapte, asteptand un fluture sau sfarsitul cartii?
“Totul pe lume e metafora.” Uneori sfarsitul unei carti lasa haos precum un fluture de noapte, sau tandrete ca atingerea unui fluture de zi. Inteleg ca fluturele pe care il asteptam eu nu va veni niciodata…
“…lucrurile nu se intampla pana nu s-au intamplat deja; iar uneori nu sunt ce par a fi.“
In ultima vreme orice asteapta sa fie scris – foaie, fila, pagina, hartie, alba, albastra, colorata, imi paralizeaza mintea, lasand in mine doar umbra unei idei, ceva ce parca as fi gandit candva, departe, in vis.
Cand raman iar cu mine, gandurile isi reiau asaltul, mai puternice, mai frumos slefuite, mai armonioase — un fond fara forma.
Chiar si aceste randuri exista pt ca mi le-am repetat continuu, continuu, continuu pana cand nu le-am mai putut uita, si privirea hartiei nu m-a mai speriat; traiesc un fel de teama in fata nescrisului, o paralizie care intensifica apasarea tacerilor mele, tinand demonii tot inauntru.
xxx
De cateva zile imi doresc un Caleidoscop – un fel de realitate colorata oricand la indemana, cand cealalta realitate devine alb-negru. Imagini mereu altfel, simetrice, perfecte; evadare vizuala, portabila, oricand, oriunde…
Dincolo de muzica sau de cuvinte, imaginatia construieste lumi si (i)realitati pornind chiar si de la un tablou reprezentand doar albul; caleidoscopul meu este o succesiunie de lumi; cate imagini, atatea posibile ‘realitati’ — o perceptie altfel decat in copilarie, cand jocul culorilor si al formei era mai mult delectare decat refugiu.
De astazi am si eu caleidoscop; imi simt deja privirea optimista…
Sunt anumite carti, melodii sau persoane pe care nu le poti intalni altcumva decat intamplator; pt ca altfel, nestiindu-le, pare imposibil. Asa s-a intamplat cu un album semnat Archie Shepp — Blue Ballads — aparut parca de nicaieri, cat timp cautam in librarie la Carturesti o banala sacosa de in, personalizata (“I love tea” — ca o aducere-aminte a momentului “Peisaj pictat in ceai”) in care sa-mi port cartile pe timp de vara.
Mi-a parut o intamplare frumoasa, cu ceai si albastru si jazz…
xxx
Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!
Simt, gândesc deci exist
Educación, reflexiones y cultura general.
みんなの思い出の音楽
Nos amis les humains sont formidables ! © - Nouvelles en tout genre
în umbra întunericului!
When the Universe manifests itself through Poetry...
Impresie. Albastru inefabil... 