Posted in sémèmes

zzZzz

Cand toate simturile incep treptat sa mi se estompeze si sa intre in repaus, cand trupul meu aflat in pozitia ideala de dormit parca ar pluti pe un nor de somn si vise, cand singurul lucru care m-ar mai putea urni este un gandac sau un fluture, parca tot ce lipseste din acesta stare de beatitudine este zgomotul imposibil al propriului meu sforait. Simt nevoia absolut tampita de a sforai – nu acel sforait pe care toti il putem imita in joaca, ci nevoia unui sforait autentic – acel sforait semn al relaxarii totale, al vulnerabilitatii sau al unei oboseli peste masura, sforaitul din toti plamanii sau fosele nazale, sforaitul care, in linistea noptii, parca ar veni dintr-o alta lume.
Nu reusesc, si stiu ca nu pot, pt ca m-am auzit candva, prin vis, in momentele de maxima oboseala, pufaind.
 Tind sa cred ca, uneori, sforaitul este o forma de exprimare a unui soi de fericire sau liniste sufleteasca, sau de pierdere de exterior, insa singura forma ramasa de constientizare a propriei existente (ceva care scoate zgomote trebuie ca exista).
Daca mi-as mai aminti lecturile de demult despre calatoriile astrale, as crede ca sforaitul este trupul chemandu-si sufletul inapoi, sau un fel de far/ pista de aterizare pentru suflet – care isi recunoaste corpul dupa sunetul sforaitului.
In fine. Din cate am cercetat, deosebirea (mecanica?) dintre mine si preafericitii sforaitori nu ar fi pozitia trupului, a capului ori a oboselii acumulate peste zi, ci lipsa polipilor (nazali) – operati prin copilarie.
Oh, blestematie!

5 thoughts on “zzZzz

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s