Category: sémèmes

Divisadero – Michael Ondaatje

(editura Univers, Bucuresti, 2008)

Primele randuri din Divisadero au fost regasirea unor sentimente de demult… stilul si atmosfera din Pacientul englez; acea senzatie pe care nu pot descrie decat prin “confort sufletesc” – ca si cum sufletul meu s-ar afunda confortabil intr-un fotoliu sau hamac si ar astepta sa-i spun o poveste. Astfel incat ceea ce traiai sau considerai a fi Armonie, pare de fapt Neliniste comparat cu sentimentul din timpul lecturii scrierior sale.
* Cand vin sa ma cuibaresc in bratele tale, ma intrebi uneori in ce epoca istorica mi-as fi dorit sa exist. Iar eu raspund ca as fi vrut sa fie Paris, in saptamana mortii lui Colette…

Dupa Divisadero, am certitudinea ca scrierile lui Ondaatje sunt o alta lume: poezia descrierilor – exterioare sau introspective – pentru ca are acest stil unic de a exprima si surprinde poezia fiecarui moment, al unui moment aparent banal, astfel incat universul sau nu are nimic extraordinar, doar poezia cu care este exprimat, stilul intens vizual, cinematografic, seninatatea aparenta… sunt carti care am vrut sa dureze la nesfarsit ; cred ca de aceea inca mai recitesc Pacientul englez din cand in cand, si de aceea am si inceput Obsesia lui Anil sau Divisadero…
* Uneori Claire si cu mine coboram dealul cu farurile masinii stinse, intr-un intuneric total. sau obisnuiam sa iesim pe fereastra camerei noastre pe acoperis si sa ne intindem pe spate pe tabla incalzita in timpul zilei, vorbind si cantand in noapte. Numaram secundele intre ploile de meteoriti care alunecau pe orizontala de-a curmezisul cerului. Cand tunetul zguduia casa si grajurile, o vedeam pe Claire in patul sau, la lumina fulgerului, stand dreapta ca un caine de vanatoare agitat, abia respirand si imbratisandu-se singura. Erau zile cand ea disparea calare iar eu ma cufundam intr-o carte. [….] In februarie inflorea o floare purpurie numita stea cazatoare.

Povestea este oarecum obisnuita – o poveste de dragoste-prima iubire, sfarsita tragic, care influenteaza viata tuturor implicati direct sau nu, si biografia unui poet de demult, reconstituita de unul dintre personajele povestii de dragoste; doua povesti de iubire – una traita, cealalta reconstituita, si o viata intr-un roman. Un roman care cu greu poate fi incadrat acestui gen narativ, parand mai degraba o colectie de nuvele legate intre ele prin istoria, trecutul personajelor si mai putin prin firul epic. Astfel, povestea este structurata in trei parti – aparent distincte, dar totusi unitare, de unde impresia de mozaic, de cailedoscop – la care si intalnim dese referiri de-a lungul scrierii.
Unele detalii si mentionari mi-au amintit umpic de ‘Padurea norvegiana’ a lui Murakami; doar ca, spre deosebire de romanul lui Murakami, si cu exceptia structurii deosebite a romanului, nu abunda in artificii scriitoricesti.

Tipologia personajelor pare a se asemana cu cea din Pacientul englez : inadaptati la prezent, prezentul afectat inca de trecut, aici in special de copilarie – astfel incat pare o scriere bazata pe tezele lui Freud – Anna este un fel de Hanna, Coop un altfel de Kip, Rafael o schita a lui Caravaggio – de unde si numele dupa pictorul renascentist, iar Lucien – asemeni pacientului englez si partial lui Caravaggio, este desfigurat de un incident din copilarie, care ii va marca maturizarea.
* Totul este biografic, spune Lucian Freud. Ceea ce facem, de ce facem un anume lucru, felul in care desenam un caine, de cine ne simtim atrasi, de ce nu putem uita. Totul este colaj, genetica chiar. In noi se afla prezenta ascunsa a altor oameni, chiar si a celor pe care i-am cunoscut in treacat. Ceilalti se afla in noi pentru tot restul vietii, la fiecare granita pe care o traversam.

Desi teoretic romanul are o incheiere, prin moartea unei vieti/ povesti deja incheiate – cea a lui Lucien – destinul personajelor din prima parte a scrierii ramane suspendat, nespus, desi parca ghicit, cu toate ca pe parcurs ni se ofera indicii si detalii nedezvoltate ulterior : Coop inca amnezic este lasat cu Claire – tentata de jocul de-a Anna, iar Anna, inca suferind de ranile de demult ramane alaturi de Rafael; de aceea finalul este putin derutant, si prin acesta scriitorul a fost foarte subtil in jonglarea cu sentimentele cititorului – tentat si prin relatarea la pers I sg, si prin povestea dn prima parte sa empatizeze (cu) si sa urmareasca povestea celor trei, se gaseste mai apoi pus in situatia de a se identifica cu ceea ce credea a fi doar o insertie temporara, care se dovedeste si finala – povestea vietii lui Lucien – din dubla perspectiva a lui Rafael, si a lui insusi. Si astfel ni se ofera cel putin o cheie a intregului roman – scriitura – fie ea a Annei, a lui Lucien, sau a lui Ondaatje insusi – ca mijloc de catharsis, de eliberare.
* O data cu amintirea, o data cu reflectia unui ecou, se deschide o poarta in ambele directii. Putem inconjura timpul. Un paragraf sau un episod dintr-o alta epoca ne vor bantui in noapte, asa cum se intampla si cu vorbele unui strain. Observarea unui steag care falfaie zgomotos in interiorul culorii sale ma duce la visclul subit din Petaluma. La fel cum o harta impaturita ne plaseaza intr-un alt spatiu geografic. Astfel, gasesc viata lui Coop si a surorii si a tatalui meu pretutindeni (le desenez portretele pretutindeni), caci poate ca si ei se mai gandesc la absenta mea, oriunde s-ar afla. Nu stiu. Foamea, ceea ce nu avem, este cea care ne tine impreuna.

Si din nou – ca si in Pacientul englez, seninatatea sau resemnarea este derutanta, ascunzand tragicul; astfel incat prima impresie trebuie mereu aprofundata, revizuita pt a patrunde sensul cuvintelor si al povestirii.

Cateva constructii, idei, sintagme rupte din context :

* un ghetar de ceata

* se simtea sociabil in aceasta singuratate

* o tacere ca si cum nu ar mai fi existat nicio alta viata in afar de aceasta.

* A merge dupa lucruri pierdute era la fel de nesigur ca o rugaciune.

* … in timpul acestei plimbari cu o nuanta de somnambulism.

* Anonimitatea parea o politete in acesta lume.

* Murmurul mersului cu masina era inca in corpul ei.

* un hol in care se revarsa o lumina prafuita.

* Ce fusese mai inati, o intreba el, numele ei, care era Aria, sau placerea de a canta?

* … ceasornicarul […] plecat sa corecteze timpul.

* Nu trebuie sa existe nici intensitate si nici intuneric in practicarea unei meserii.

* … auzea o improscare care ajungea la ea din departarea lumii lui.

* Ca si cum ar fi stiut ca si intunericul era un lichid, si ca un singur cuvant rostit, scos afara, s-ar fi unduit pana inapoi la casa.

* …o politica a maniei tacute

Si vor urma si cateva alte bucati de Divisadero…

Din colectia “Cotidianul”

Truman Capote – Mic dejun la Tiffany –> desi m-am obisnuit ca ecranizarea majoritatii scrierilor sa iasa mai slaba decat “originalul”, si desi am vazut filmul acum ceva timp, pt mine cel putzin, nuvela a fost sub asteptari… desi personajul Holly Golightly pare destul de bine conturat, nu reuseste sa captiveze… m-as fi dorit subjugata de ea… n-am fost… ca stil pe ici pe colo cam aduce cu Salinger.
M-a emotionat in schimb ultima povestioara din volum “O amintire de Craciun” – despre care n-o sa scriu nimic pt ca mi-e lene, s-apoi, oricum fiecare percepe diferit si confera propriul sens cuvintelor…

Junichiro Tanizaki – Jurnalul unui batran nebun –> un batran obsedat de nora sa, banuindu-se a fi indragostit de ea, cumparandu-i bijuterii si indeplinindu-i dorintele pt a fi lasat s-o atinga… pe langa asta insa este si o descriere aproape continua a imbatranirii fizice in cel mai pur stil naturalist… multi termeni din cultura si civilizatia japoneza excelent explicati in notele de subsol… m-as fi asteptat la ceva mai multa poezie dat fiind faptul ca venea din partea unui scriitor japonez, dar chiar nu si-ar fi gasit locul aici – adica romanul este foarte bine scris si documentat, iar cu o sensibiltate exacerbata cititorul s-ar putea chiar imbolnavi de batranete (auto)indusa
(27 ian 2007)

Acum regret ca n-am scris nimic macar despre:
Pacientul englez — Michael Ondaatje
Ochi albastri parul negru — Marguerite Duras
Dormi! — Annelies Verbeke
Insecta — Claire Castillon
Femei in tara barbatilor
le preconizez insa, o recitire…

Cateva impresii, recenzii sau rezumate la carti recent citite atunci, de demult acum, postate candva pe forumuri…

Tanjim dupa vreo farama de dovada, dupa vreo parte de Rosetta care sa ni le explice in sfarsit pe fete.
Chiar daca sinuciderea Ceciliei a avut ca urmare niste sinucideri la indigo, acest fapt inca lasa neexplicat de ce Cecilia insasi se sinucisese. Caci reporterii au pus din ce in ce mai putin intrebarea de ce se omorasera fetele.

‘Sinuciderea fecioarelor’ este reconstituirea a ceea ce astazi ar putea fi catalogata drept ‘stire de la ora 5’. Tentativa de sinucidere a celei mai mici dintre cele 5 surori Lisbon, deschide seria sinuciderilor in familie si amplifica, poate, efectul pe care imaginea fetelor il va avea asupra baietilor- acum deveniti barbati – de’a lungul anilor.

Romanul are o structura ciclica, prima si ultima din cele 5 parti respectand intocmai momentele subiectului, intregind si ingloband naratiunea – care isi are ca reper temporal sinuciderea Ceciliei.

O singura voce narativa-colectiva – desemnata prin ‘noi’- vocea baietilor de`atunci, indragostiti de surorile Lisbon, sau inca indragostiti…nu de ele insele ci de surorile Lisbon ca fiinta, ca amintire si ca dorinta. Amintirile baietilor ca entitate compacta, cu acelasi trup, aceasi memorie, toti parte al aceluiasi eveniment trait impreuna si pastrat, ascuns, refulat, dar care revine obsedant in fiecare moment de viata.
……in tacerea casei am auzit pantalonii desfacandu’se. Fermoarul s’a deschis pana in maduva spinarilor noastre. Chiar daca Lux ii desfacea pantalonii lui Chase Buell, noi cu totii o simteam cum ni’i desface si noua, apucandu’ne si luandu’ne asa cum stia ea ca putem fi luati. ť
“Dupa ani, cand ne’am pierdut si noi virginitatea, am ajuns, in panica noastra, sa mimam giratiile lui Lux pe acoperis; chiar si acum, daca ar fi sa fim sinceri cu noi insine, ar trebui sa recunoastem ca facem intotdeauna dragoste cu acel spectru palid, ca intotdeauna picoarele’i raman impiedicate in olane si intotdeauna mana ei neasemuita se reazama de horn, indiferent ce’ar face mainile si picioarele iubitelor noastre prezente.”

Romanul este construit ca un dosar de reconstituire a momentului, infatisand atitudini, reactii si martuirii ale celor implicati direct sau indirect ; marturiile si amintirile outsider-lor, a celor care nu ajunsesera la o cunoastere atat de intima a existentei fetelor fiind redate prin stilul indirect liber :
Am incercat sa aranjam fotografiile in ordine cronologica, desi dupa trecerea anilor a fost dificil. O parte sunt neclare…Exponatul nr 1 infatiseaza casa Lisbonilor dupa tentative de sinucidere a Ceciliei. /
…dar cand ne’am intalnit cu d-l Lisbon, multi ani mai tarziu, ne’a spus…
Din anumite indicii descopertite ulterior, se pare ca ascensiunea Ceciliei catre dormitorul ei nu a fost atat de rapida pe cat ne’o aminteam noi.
Cand i’am cerut sa rezume impresia pa care si’o facuse despre starea emotionala a fetelor, a spus :
– Lovite, dar nu zdrobite.

Ar mai fi de spus despre laitmotivul prezenetei baietilor – martori la sinuciderea Ceciliei si`apoi la cea a fetelor, sinuciderea fetelor ca anicipare a decaderii viitoare a orasului si miticizarea unui gest pana la urma explicabil, trecand de la stadiul de subiect tabu la element de legenda :
Oamenii vedeau dovezi ale craviziunii lor in ulmii facuti una cu pamantul, in lumina nemiloasa a soarelui, in declinul continuu al industriei noastre de automobile.

Cartea este plina de simnboluri, ipoteze si interpretari, si ar trebui privita dintr`o dubla perspectiva: a sinucigasului si a celor care raman in urma…

* Orice intelepciune se sfarseste in paradox.

* Cand am cerut lamauriri despre aceasta parintelui Moody, el ne’a raspuns:
– Sinuciderea, ca pacat de moarte este o chestiune de intentie. Este foarte greu de stiut ce’a fost in sufletul acelor fete. Ce incercau ele de fapt sa faca.

* Esenta sinuciderilor n’a fost tristetea sau misterul, ci simplul egoism. Fetele au luat in propriile lor maini decizii care sunt mai bine de lasat in seama lui Dumnezeu. Au devenit prea puternice ca sa mai traiasca printre noi, prea preocupate de ele insele, prea vizionare, prea oarbe. Ceea ce a ramas in urma lor nu a fost viata, care intotdeauna biruie moartea naturala, ci lista cea mai banala de fapte lumesti : un ceas care ticaie pe perete, o incapere intunecata la amiaza si ofensa pe care o reprezinta o fiinta umana care nu se gandeste decat la sine. Creierul ei se intuneca la orice altceva, dar se aprinde cu intensitate in anumite locuri bine stabilite cum sunt ale durerii, ale nedreptatii personale, ale viselor pierdute. Orice altceva care a fi putut fi iubit se indeparteaza, ca si cum s’ar interpune o uriasa banchiza de gheatza, pana cand nu mai raman decat niste uriase puncte negre care dau din minuscule brate, dincolo de raza in care ar putea fi auzite. Urmeaza apoi franghia aruncata peste grinda, somniferul pus in palma cu o linie a vietii lunga, mincinoasa, fereastra deschisa, soba cu gazul care iese din ea, sau orice altceva. Fetele ne’au facut si pe noi sa luam parte la nebunia lor personala, fiindca nu ne puteam impiedica sa nu trecem pe unde trecusera si pasii lor, sa nu gandim gandurile lor, si sa nu vedem ca nici unul dintre ele nu ducea catre noi. Nu am putut sa ne imaginam golul unei fiinte care si’a lipit un brici de incheieturi si si’a deschis cu el venele, golul si calmul ei. Astfel a trebuit sa ne manjim boturile adulmecand ultimele lor urme, darele de noroi lasate pe podea, cuferele carora li se facuse vant sa cada, in timp un suflet stat pe ele si a trebuit sa respiram pt totdeauna aerul incapaerilor in care se omorasera. Nu conta in ultima instanta ce varsta avusesera sau ca erau fete, ci numai ca le iubiseram si ca ele nu ne auzisera pe noi, ca nu ne aud nici acum cum stam noi aici sus, in coliba din copac, cu parul nostru rarit si pantecele moale, si le chemam sa iasa din acele camere unde’au intrat ca sa ramana singure, pt intreaga eternate, singure in sinucidere, care este mai adanca decat moartea.
(17 aprilie 2006)