Posted in lexèmes, nichita, sémèmes

Noesis

Ea devenise incetul cu incetul cuvant,
fuioare de suflet de vant,
delfin in ghearele sprancenelor mele,
piatra starnind in apa inele,
stea inlauntrul genunchiului meu,
cer inlauntrul umarului meu,
eu inlauntrul eului meu.

(nichita – semne 12)

Citesc si recitesc Nichita, si de fiecare data am impresia de intelegere tot mai aproape de Sens. 
In urma cu cativa ani era analiza de text, presupuneri si convingerea semnificatiei – insa versurile ramaneau mereu ‘opera aperta’ – in timp, isi asterneau cate un nou strat de interpretare la fiecare recitire. 
Acum insa, experimentez un fel de certitudine interioara, un soi de moment noetic, cu imagini mentale si un glas simultan parcurgerii vizuale a textului, care imi citeste sensurile ascunse in cuvinte. Ca si cum, dincolo de text, Eul meu poetic il aude pe al lui recitandu-i intelesuri…
Posted in lexèmes, marin sorescu, nichita, sémèmes

Noduri dezlegandu-se

Ma intrebam acum cativa ani, cum se face de vocea lui Nichita se intalneste pe atatea inregistrari, insa cea a lui Marin Sorescu este de negasit; mi-ar fi placut sa-l ascult si pe Sorescu vorbind – pentru a-mi transforma imaginile, in Om.
Astazi, Radio Romania Cultural si-a deschis fonoteca eliberand cuvintele, gandurile si vocea lui – Asculta Vocea lui Marin Sorescu la RRC – aici. Mai vreau…
“Du-ma fericire-n sus, si izbeste-mi tampla de stele”…
Posted in nichita, sémèmes

Arta infinitului

Constantin Brancusi lucrand
la Coloana infinitului
(wikipedia.org)

ma fascineaza imaginile astea vii ale Oamenilor cu majuscula…

poza nu este decat fie o expresie de convenienta, fie un moment oprit din miscare – nu vei stii niciodata cum se va schimba chipul in urmatoarea secunda, sau cum se sfarseste gestul; dar aceste imagini miscatoare… sentimentul din privire, trupul, gesturile, nelinistea mainilor sau dimpotriva, sunetele de fundal, si mai ales glasul, inflexiunea vocii, interpretarea, accentul pe cuvinte, cuvintele insele — toate il transforma pe Om in om…

Gând 6 — Nichita Stanescu

“Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de
dragoste mai ales.”

… brusc poza din manuale, din albume sau de pe site-uri se transforma in traire; cel ce era scrieri, sculpturi, compozitii, descoperiri sau doar cuvinte intr-o biografie, devine deodata mai aproape, mai om, mai uman… in imensul egoism al fiintei mele, intr-un fel sau altul, il coboara pe el la banalul meu, extragandu-l dintr-o existenta inchipuita abstract intr-una la fel de imaginara, dar creata si reconstituita cu acele bucati de imagine si glas…