Sapte zile de cand am inceput seria “cimitirul cartilor uitate” – am trecut de jumatatea romanului 2, 700 de pagini deja si nesatul continua…
Citesc Zafón, pe canapeaua mea gonflabila, si ma simt ca si cum as inota printre cuvinte, fraze, mister; o plutire armonioasa, ca un zbor subacvatic… si cufundarea imi este atat de intensa si de profunda, incat azi-noapte mi-am visat visele narate in acelasi ritm si cadenta in care imi citesc, fiind eu si totusi nefiind eu, ci personajele cu care si pe care le traiesc de aceste cateva zile…
Impresie. Albastru inefabil... 