Posted in carti, lexèmes

carti – Alte achizitii

Pt ca mi`am propus sa nu mai citesc beletristica pana dupa sesiune, si pt ca si Polirom a adopta tactica reduceri-carora-nu-le-pot-rezista, mi-am comandat cateva carti tematice, cu un castig de 32.00 ron (106.85 ron –> 74.80 ron).

* Introducere in terapia cognitiv-comportamentala David Westbrook, Helen Kennerley, Joan Kirk

* 14 abordari in psihopatologie — Serban Ionescu

* Tulburarile severe de personalitate. Probleme curente in practica clinica — Bert van Luyn (coord), W. John Livesley (coord.), Salman Akhtar (coord.)

Observ ca Editura Trei are o noua oferta pentru luna mai — reducere 25% pentru 3 sau mai multe carti cumparate. Si simt cum ma furnica degetele a mancarime…

Posted in carti, lexèmes

carti – achizitii recente

3 martie 2010 – editura Trei – oferta speciala Student la psihologie –> reducere 40% pentru orice pachet de mai mult de 4 carti achizitionat; astfel, in loc de 162.00 ron, am achitat doar 105.00 ron

101 greşeli în psihoterapie. Contratransfer şi contrarezistenţă în psihoterapie –> pt ca stiu ca am multe probleme de rezolvat cu mine insami

Vrăjitoarea trebuie să moară. Psihologia basmului –> pt ca am propriile-mi teorii privind acest aspect, si ma intereseaza daca se regasesc

Mumia de la masa din sufragerie. Cele mai neobişnuite 32 de cazuri de psihoterapie –> pt ca fost mentionata la o lansare de carte si de atunci traiesc cu curiozitatea

Stiluri nevrotice –> pt ca, studiind cuprinsul, pare un ghid complet si folositor, mai ales.


13 martie 2010 – Kilipirim

Terapii cognitive – jean cottraux (ed polirom) –> pt ca vreau sa ma documentez cat mai minutios posibil

Experimente clasice in psihologie – douglas mook (ed trei) –> pt ca am vrut sa o comand online, ca parte din oferta pt sudentii la psihologie, dar avea un pret indecent de mare – 80.00 ron, pe cand la sala dalles am achizitionat-o cu chilipirul – prin comparatie – de 45.00 ron


24 martie 2010 – editura Trei – oferta speciala Pachetul psihologului

Forme ale geloziei. Experienţe și încercări de soluţionare în triunghiul relaţional

Manual de psihodiagnostic. Testul Rorschach.

Psihanaliza travaliului creator

Si de la 100.80 ron, am ajuns la 48.00 ron, cu tot cu taxele de trasnport.


Pe langa faptul ca asa a devenit Editura Trei, editura mea preferata (– ceea ce e un eveniment important in existenta mea, dat fiind faptul ca sunt foarte, foarte fixista, si renunt cu greu la afinitatile mele no1), incep sa ma si ingrijorez umpic… observ ca incep sa cumpar carti cam din 10 in 10 zile, ceea ce ar fi fost acceptabil daca as fi posedat resurse financiare inepuizabile…poate si mai ingrijorator este ca pe primele trei deja le-am terminat…

Posted in carti, lexèmes, sémèmes

Lecturi/ 2010

(sursa foto: rainbow books — mariablue — flickr.com)

* amelie nothomb – atentat

* roland barthes – fragmente dintr-un discurs indragostit

* laurent graff – o singura fotografie

* amelie nothomb – cosmetica dusmanului

* amelie nothomb – peplum

* amelie nothomb — drept de viata si de moarte

* amelie nothomb — jurnalul randunicii

* yasunari kawabata — frumusete si intristare

* mark haddon — o intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii

* irvin d yalom — solutia schopenhauer

* boris vian — amintirea

* a. c. grayling — wittgenstein

* jonathan coe — casa somnului

* justus noll — ludwig wittgenstein & david pinsent


*****

* william h. calvin – cum gandeste creierul

* eric berne – ce spui dupa ‘buna ziua’

* richard c. robertiello & gerald schoenewolf– 101 greşeli în psihoterapie. contratransfer şi contrarezistenţă în psihoterapie

* sheldon cashdan — vrăjitoarea trebuie să moară. psihologia basmului

* jeffrey a. kottler & jon carlson — mumia de la masa din sufragerie. cele mai neobişnuite 32 de cazuri de psihoterapie

* ian stewart & vann joines — AT astazi, o noua introducere in analiza tranzactionala

* eric berne — games people play

* jean cottraux — terapiile cognitive

* serban ionescu — 14 abordari in psihopatologie

* david westbrook & comp — introducere in terapia cognitiv-comportamentala

* peter collett — cartea gesturilor

* eric berne — ce spui dupa ‘buna ziua”

* paul ekman — minciunile adultilor

* andre moreau — psihoterapie – metode si tehnici



*****

* gr nicola – istoria psihologiei

* carmen furtuna – sociologie generala

* to be updated*

Posted in carti, sémèmes

Club Literatura

(cedez.ro)

Imi este dor de Cartile de fiecare miercuri de la Cotidianul… de lansarile aferente, nerbadarea cu care asteptam unele carti, incantarea si dezamagirea unora, si povestea fiecareia… l-am aprofundat pe Boris, am iubit Blues-ul pt o pisica neagra si Smulgatorul de inimi, m-am retrait impreuna cu Marguerite Duras, le-am cunoscut pe Claire Castillion si pe Annelies Verbeke, am meditat asupra absurdului unor constrangeri si prejudecati sociale prin intamplarile din Fetita si tigara, am admirat ideile si curajul de a scrie ale femeilor din antologia Femei in lumea barbatilor, am luat Lectii de respiratie, si Micul dejun la Tiffany, am redescoperit America, si pe Alice… si atatea alte carti… am trait impreuna povesti atat de frumoase si de bogate, si atat de mult regret ca s-a terminat…


Posted in carti, lexèmes

targuri de carte



Am ajuns sambata la Kilipirim, in ceea ce as fi vrut sa fie o vizita de curtoazie, sau de curiozitate, dat fiind faptul ca urma Gaudeamus-ul; imi pregatisem de cu noapte listutz, ca sa nu ma dezorientez printre carti:

julia kristeva – moarte la bizant

william h. calvin – cum gandeste creierul.

Dar, pentru ca oferta editurilor a fost mai mult (sau mai putin???) decat saraca, am renuntat la lista.

M-am limitat la doua carti, poate si pentru ca nu am prea avut de unde alege; prima aproape ca s-a impus de la sine: literatura japoneza, pret redus, poveste aparent interesanta – Taiki Yamada – Straini (ed. humanitas). Apoi, de cand am citit Padurea norvegiana, apoi am ascultat cateva capitole din Kafka on the shore, si in final am citit ceea ce pt mine este cartea anului – In noapte, sa cumpar Kafka pe malul marii – Haruki Murakami, mi s-a parut inevitabil. In plus, despre momentul achizitionarii ei nu-mi mai amintesc multe : cand sunt printre carti mi se intuneca si privirea si ratiunea.

Am regretat putin, dat fiind faptul ca intrasem in bugetul pentru Gaudeamus.

La care am fost ieri, cu listutzul stabilit acum cateva saptamani (imbogatit umpic ce-i drept). Am renuntat la Paul Ekman – minciunile adultilor si la Ioan Mihailescu – sociologie generala pe motiv de pret indecent de mare, si la Kawabata – de care am gasit doar Frumoasele adormite (cumparata si citita de multa vreme ; nu stiu de ce cei de la Humanitas au ales acest singur titlu de Kawabata de adus la targ).

Am cumparat in schimb:

Ultimul Godot – Matei Visniec – pt ca ma intereseaza tot ce s-ar (mai) putea spune despre Godot,

Cum gandeste creierul – William H. Calvin – pt ca neuropsiholgia este o materie de aprofundat; in plus, autorul amesteca si lingvistica si antropologia in problema.

Fundamentele psihologiei – Mielu Zlate – pt ca era un must-have la un pret neasteptat de mic.

Si am observat si ca Murakami al meu era mai scump decat la Kilipirim.

A fost un targ de carte tare fructuos; m-a lasat fara resurse financiare pentru a jumatate de luna, m-a coplesit si m-a subjugat din nou, dar a meritat!

***

* Kilipirim – 21 nov 2009

Taiki Yamada – Straini (ed. humanitas).

Haruki Murakami – Kafka pe malul marii (ed. polirom)

* Gaudeamus – 26 nov 2009

Nick Cave – Moartea lui Bunny Munro (ed. polirom)

Amelie Nothomb – Acid sulfuric (ed. polirom)

Roland Barthes – Fragmente dintr-un discurs indragostit (ed. cartier)

Laurent Graff – O singura fotografie (ed. humanitas)

Matei Visniec – Teatru (ed. vremea)

William H. Calvin – Cum gandeste creierul (ed. humanitas)

Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei (ed universitara)

Mihaela Popescu – Dictionar de stilistica (ed. all)

Memorator de psihologie (booklet)

Memorator de sociologie (booklet)

Posted in carti, lexèmes

Asteptand Gaudeamus-ul


In asteptarea Gaudeamus-ului de anul acesta mi-am facut un listutz orientativ de cumparaturi, pentru ca a functionat perfect la Bookfest – prima si singura editie cand am plecat fericita de la un targ de carte.

Deoarece eu la un targ de carte nu mai functionez rational, m-am gandit ca o lista cu carti de cumparat poate aranja haosul care mi se declanseaza in minte cand ma pierd printre carti ; si asa a fost : am trecut pe la toate standurile, am admirat, am facut aceleasi conexiuni intre lecturi trecute, propuneri si promisiuni de lectura, regrete si disperare, dar motivul sau obiectivul prezentei mele acolo s-a centrat, intr-un sau altul, pe indeplinirea listei, ceea ce la final a indus o stare de implinire si armonie intre mine, situatia mea financiara, cartile achizitionate si cele pe care mi-as fi dorit sa le cumpar daca nu as fi avut ideea listutzei.

Asadar listutzul pt acest Gaudeamus :


Boris Vian – Voi scuipa pe mormintele voastre (Humanitas)

Yasunari Kawabata – Frumusete si intristare (Humanitas)

Laurent Groff – O singura fotografie (Humanitas)

Nick Cave – Moartea lui Bunny Munro (Polirom)

Amelie Nothomb – Acid sulfuric (Polirom)

Paul Ekman – Minciunile adultilor (Ed. Trei)

xxx

Posted in amelie nothomb, carti, lexèmes, sémèmes

Uimire si cutremur — Amelie Nothomb

Uimire si cutremur — Amelie Nothomb

(ed. Polirom, 2005)

Ma dezamagesc putin cartile de cateva ore…pentru ca transpunerea in personaj, oricat de intensa, este prea scurta, nu se ajunge la o identificare afectiva la fel de intensa ca in cazul romanelor care dureaza zile. Desi scrisa la persoana I singular, nu ramane decat o poveste spusa de o prietena, la o cafea poate.

“Uimire si cutremur” nu este o carte despre Japonia sau vreun ghid cultural; este o poveste despre un context si niste perspective – un an de lucru la compania ‘Yamamoto’.

Ce este deosebit la acest roman, este descrierea Japoniei din interior, raportata la exterior sau extern, la cultura occidentala; citita in registru ludic pare o poveste amuzanta, dar dincolo de acest prim sens, se regaseste dublul-limbaj si dimensiunea ironica a povestirii, iar scrierea asumat autobiografica, si redata la pers.I sg, augmenteaza intensitatea trairilor personajului narator, mai ales daca esti un obisnuit al universului scrierilor lui Amelie Nothomb.

Firul epic este destul de simplu, fiind rezumat de Amelie insasi la un moment dat, pe parcursul romanului : ”Să recapitulăm. Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult şi-am mai turnat puţină agheasmă-n vin: aveam să fiu Isus. Mi-am dat seama curînd că era o ambiţie excesivă şi-am acceptat să „mă fac” martir cînd voi fi mare.

Adultă, m-am hotărît să fiu mai puţin megalomană şi să lucrez ca interpretă într-o companie japoneză. Vai, era prea mult pentru mine şi a trebuit să mai cobor o treaptă, devenind contabilă. Nimic însă nu putea încetini fulgerătoarea mea coborîre socială. Am fost aşadar mutată pe post de a cincea roată la căruţă. Din nefericire — ar fi trebuit să-mi dau seama -, a cincea roată la căruţă, pentru mine, tot prea mult era. Am fost atunci învestită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”

Dincolo de stilul savuros, aparent auto-ironic, dar in esenta sarcastic privind experienta japoneza, se ascunde insa o dezamagire ; dezamagirea nepotrivirii dintre Japonia copilariei, fata de care Amelie a fost intotdeauna nostalgica, si Japonia perioadei adulte. Copilului de altadata, si imaginii idilice a aminitilor din Japonia copilariei se opun realitatea descoperita ca adult, maturizarea si intoarcerea perspectivei in raport cu obiectul interesului; caci, desi aflam in ‘Biografia foamei’ ca Amelie a explorat imprejurimile casei si gradinilor in care locuia in copilarie, nu a intalnit insa niciodata acea latura a culturii japoneze – cultul muncii, al intreprinderii, si poate ca atunci nici nu l-ar fi inteles:

* Nu mă puteam mulţumi să aştept seara de 7 ianuarie şi să plec după cîteva strîngeri de mîini.

Intr-o ţară în care pînă de curînd, cu contract sau fără, erai în mod automat angajat pe viaţă, nu părăseai un loc de muncă fără a îndeplini toate formalităţile.

Ca să respect tradiţia, trebuia să-mi prezint demisia la fiecare treaptă ierarhică, adică de patru ori, începînd cu partea de jos a piramidei: mai întîi lui Fubuki, după aceea domnului Saito, apoi domnu-lui Omochi şi, în final, domnului Haneda.

M-am pregătit mental pentru această ceremonie. Era de la sine înţeles că voi respecta cu stricteţe marea regulă: să nu mă plîng.

Inspre final, aflam ca degradarea Ameliei a fost tolerata de catre superiorii japonezi dintr-un paradox : din respect pt deciziile lui Fubiki – sefa ei directa, pt ca hotararile subalternilor nu se contrazic.

Tema centrala a scrierii, dincolo de povestea propriu-zisa, este toleranta si empatia : eroina isi raporteaza trairile la sentimentele si perceptia occidentala ; pe de alta parte, colegii niponi presupun ca asumarea unui post intr-o firma japoneza inseamna, sau implica automat si asumarea diferentelor culturale, integrarea prin adaptarea la traditiile japoneze. Si, desi se pare ca nu este chiar asa, degradarea in functie a survenit tocmai pt ca Amelie a fost tratata ca o japoneza ; in niciun moment vreun coleg sau superior nu s-a raportat la valorile occidentale, poate pentru ca nu cunosteau ale valori decat cele proprii, sau poate pt a-i pedepsi indrazneala de a crede ca se poate potrivi intr-o firma japoneza.

* La sfirşitul zilei, ar fi fost o meschinărie să mă gîndesc că nici una dintre competenţele pentru care fusesem angajată nu-mi servise la nimic. La urma urmei, tot ce voisem era să lucrez într-o întreprindere japoneză. Şi reuşisem.

Am avut impresia că petrecusem o zi excelentă. Zilele care au urmat mi-au confirmat-o.

Nu înţelegeam deocamdată care era rolul meu în această întreprindere, dar îmi era indiferent. Domnul Saito părea să mă considere lamentabilă, ceea ce-mi era şi mai indiferent.

* L-am urmat într-un birou gol. îmi vorbi cu o mînie care-l făcea să se bîlbîie:

— Aţi indispus profund delegaţia firmei prietene! Aţi servit cafeaua cu nişte formule care sugerau că vorbiţi japoneza la perfecţie!

— Dar n-o vorbesc chiar aşa de rău, Saito-san!

— Tăceţi! Cu ce drept vă apăraţi? Domnul Omochi e foarte supărat pe dumneavoastră. Aţi creat o ambianţă execrabilă în şedinţa de azi-dimineaţă: cum ar mai fi putut partenerii noştri să se simtă în siguranţă, cu o albă care le înţelege limba? începînd din momentul ăsta, nu mai vorbiţi japoneza.

Am făcut ochii mari.

— Poftim?

— Nu mai ştiţi japoneza. E clar?

— Păi Yumimoto m-a angajat tocmai pentru că ştiam limba!

— Nu mă interesează. Vă ordon să nu mai înţelegeţi japoneza.

— Imposibil. Nimeni nu se poate su-pune unui astfel de ordin.

— Există întotdeauna un mijloc de a te supune. Asta ar trebui să înteleagă creierele occidentale.

* In consecinţă, trebuia să găsesc un mijloc de a îndeplini ordinul domnului Saito. Mi-am sondat creierul în căutarea unui strat geologic propice amneziei: existau oare astfel de subterane în fortăreaţa mea neuronală ? Vai mie, edificiul meu cerebral avea puncte forte şi puncte slabe, turnuleţe şi fisuri, spărturi şi şanţuri cu apă, dar nimic care să-mi permită îngroparea unei limbi pe care-o auzeam vorbită fără încetare.

Pana si elogiul femeii japoneze este realizat, judecat dintr-o perspectriva occidentala, toate comparatiile si contrastele fiind subintelese cultural, de catre cititor.

* Nu: dacă japoneza trebuie admirată – şi trebuie – e pentru că nu se sinucide. Conspiraţia îndreptată împotriva idealurilor sale începe încă din fragedă copilărie. I se toarnă mortar în creier: „Dacă la 25 de ani nu eşti măritată, o să ai toate motivele să-ţi fie ruşine”, „ dacă rîzi, eşti lipsită de cuviinţă”, „dacă faţa ta exprimă vreun sentiment, eşti vulgară”, „dacă menţionezi existenţa vreunui fir de păr pe corpul tău, eşti obscenă”, „dacă un băiat te sărută pe obraz în public, eşti o curvă”, „dacă mănînci cu poftă, eşti o scroafă”, „dacă îţi place să dormi, eşti o vacă” etc. Astfel de precepte ar fi anecdotice dacă n-ar corupe gîndirea. […]

Nu voi putea enumera toate îndatoririle tale niciodată, pentru simplul motiv că fiecare minut din viaţa ta este supus unei obligaţii aparte. De exemplu, chiar aflîndu-te singură la toaletă pentru umila nevoie de a-ţi uşura vezica, vei avea obligaţia să veghezi ca nimeni să nu audă susurul pîrîiaşului tău: va trebui aşadar să tragi apa încontinuu.

Citez acest caz ca să înţelegi următorul lucru: dacă pînă şi domenii atît de intime şi insignifiante ale existenţei tale sînt supuse unei reglementări stricte, pregăteşte-te, în consecinţă, pentru amploarea restricţiilor care vor apăsa asupra ta în momentele esenţiale ale vieţii tale.

Ti-e foame? Nu mînca, gustă – căci trebule să rămîi zveltă, nu pentru plăcerea de a vedea oamenii întorcînd capul pe stradă după silueta ta (n-o vor face), ci pentru că e ruşinos să ai rotunjimi. […]

Clipa nu înseamnă nimic, viaţa ta nu înseamnă nimic. Orice durată mai mică de zece mii de ani nu înseamnă nimic. […]

De fapt, e mai bine să eviţi voluptatea, fiindcă te face să transpiri. Nimic nu-i mai ruşinos decît sudoarea. Dacă-ţi mănînci strachina de găluşte fierbinţi cu înghiţituri mari, dacă te laşi pradă patimii sexului, dacă-ţi petreci iarna picotind lîngă sobă, vei transpira. Şi nimeni nu se va mai îndoi de vulgaritatea ta.

Intre sinucidere şi transpiraţie, nu ezita. Pe cît de nobil e să-ţi verşi sîngele, pe atît de abject este să verşi sudori. Dacă îţi dai moartea, nu vei mai transpira niciodată şi angoasa ta se va sfirşi pentru totdeauna.

Niponul, în schimb, nu e un asfixiat. In el n-a fost distrusă, încă din pruncie, orice urmă de ideal. El posedă unul dintre drepturile umane fundamentale: acela de a visa, de a spera. Pe care îl şi exercită. îşi închipuie lumi himerice în care el este liber şi stăpîn.

Japoneza nu beneficiază de acest recurs, dacă e bine educată – şi cele mai multe dintre ele sînt. I-a fost amputată, ca să zicem aşa, această facultate esenţială. De aceea îmi proclam admiraţia profundă pentru orice niponă care nu s-a sinucis. Din partea ei, a rămîne în viaţă, este un act de rezistenţă la fel de dezinteresat pe cît de sublim.

Asadar, normalul nostru este o incalcare a bunei cuviinte la ei, ilogicul este logic, iar sentimentele si sentimentalismul la serviciu, prietenia sau consolarea intre colegii de serviciu sunt inexistente. Si cum ar fi putut fi altfel daca munca intr-o intreprindere japoneza pare a nu fi altceva decat un proces de robotizare a omului ; nu a muncii sau performatelor sale, ci a lui insusi, ca fiinta.

* Am avut parte de-o săpuneală meritată: mă făcusem vinovată de grava crimă de iniţiativă.

* Fubuki avea mare dreptate: apucasem pe o cale greşită, cu domnul Tenshi. Redactasem un raport despre unt: mare brînză! Spiritul meu nu era din stirpea cuceritorilor, ci din rasa vacilor ce pasc facturi pe pajişte, aşteptînd să treacă trenul izbăvirii. Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă!

* — Ştiu eu prea bine. îmi porti atîta pică de cînd te-am denunţat vicepreşedintelui pentru afacerea cu produsele lactate încît te-ai hotărît să mă ridiculizezi în mod public.

— Pe mine mă ridiculizez, nu pe dumneavoastră.

— Sînt şefa dumitale directă şi toată lumea ştie că eu ţi-am dat postul ăsta. Aşadar eu sînt responsabilă pentru ceea ce faci. lar dumneata o ştii foarte bine. Te comporţi la fel de josnic ca şi ceilalţi occidentali: pui vanitatea personală mai presus de interesele companiei.

* Pentru ea, nu încăpea îndoială: singurul meu scop fusese răzbunarea. Mergînd să-i contemplu lacrimile la toaletă, voisem să-i plătesc cu aceeaşi monedă.

Aş fi vrut atît de mult să-i deschid ochii, să-i spun: „De acord, a fost o prostie şi o stîngăcie, dar vă conjur, credeţi-mă: n-am avut nici o altă motivaţie decît simpla, cinstita şi prosteasca omenie. Pînă nu demult vă purtam pică, aşa-i, şi totuşi, cînd v-am văzut umilită cu atîta mîrşăvie, n-a mai fost loc în sufletul meu decît pentru elementara compasiune. lar inteli-gentă cum sînteţi, nu se poate să nu ştiţi că, din toată compania, nu, din lumea întreagă, nimeni nu vă stimează, nu vă admiră şi nu e subjugat de farmecul dumneavoastră ca mine!”.

Nu voi şti niciodată cum ar fi recţionat dacă i-aş fi declarat toate astea.

Pentru a compensa lipsa apropierii umane, Amelie isi inventeaza un sistem de apararea impotriva de-sentimentalizarii, un mod de evadare singura evadare nu a fost intearctionarea umana, ci evadarea in peisaj

* Asta mi-era pe plac, deoarece chiar lîngă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.

Imi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.

Imi găsisem vocaţia. Sufletul meu înflorea datorită acestei munci simple, utile, umane şi propice contemplatiei. Mi-ar fi plăcut să fac asta toată viaţa.

* Nu-mi mai rămînea decît să-mi lipesc fruntea de sticlă şi să mă arunc pe fereastră. Sînt singura persoană din lume căreia i s-a întîmplat acest miracol: defenestrarea mi-a salvat viata.

Fărîme din trupul meu trebuie să mai fie şi azi risipite prin tot oraşul.

* Cîtă vreme vor mai exista ferestre, pînă si cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pămînt îşi va avea partea sa de libertate.

Pentru o ultimă oară, m-am aruncat în gol. Mi-am privit corpul căzînd.

După ce mi-am potolit setea de defenestrare, am părăsit imobilul Yumimoto. Niciodată n-am mai călcat pe-acolo.

Titlul este explicat direct, inspre final, printr-un dialog intre Fubiki si Amelie, privind hotararea acesteia de a demisiona, iar finalul cartii este o victorie, o recunoastere tarzie a capacitatilor intelectuale si apartenentei la cultura japoneza, venite tocmai din partea celei care se indoia cel mai mult de ele.

* — Ce-i drept. Sincer, ce meserie ai putea face?

Trebuia să-i deschid calea către paroxismul extazului.

In vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur”. Am adorat dintotdeauna această formulă care se potriveşte atît de bine cu jocul actorilor din filmele cu samurai, cînd se adresează şefului lor, cu vocea traumatizată de un respect supraomenesc.

Mi-am compus aşadar o expresie de uimire si am început să tremur. Mi-am atintit privirea plină de spaimă în ochii femeii şi-am îngăimat:

— Credeţi că mă vor accepta la gunoieri ?

— Da! îmi răspunse cu un entuziasm cam exagerat.

* In 1992 a fost publicat primul meu roman.

In 1993 am primit o scrisoare de la Tokyo. Textul era următorul:

„Amelie-san, Felicitări. Mori Fubuki”.

Biletul îmi făcea plăcere, desigur. Un detaliu m-a umplut însă de încîntare: era scris în japoneză.

Posted in amelie nothomb, carti, lexèmes, sémèmes

Bucati din "Uimire si cutremur"



* — Cît mă bucur că amîndouă sîntem copii ai Kansai-ului! Acolo bate inima vechii Japonii.

Intr-acolo continua să bată şi inima mea din ziua în care, la vîrsta de cinci ani, părăsisem munţii niponi pentru deşertul chinez.


* — Curios handicap, totuşi. Nu-ţi trebuie nici o inteligenţă ca să transcrii nişte numere.

— Tocmai: cred că aici e problema oamenilor de felul meu. Dacă nu i se solicită inteligenţa, creierul nostru adoarme. De unde şi greselile mele.

Chipul lui Fubuki îşi abandonă în sfirşit expresia de luptă, adoptînd o mirare amuzată:

Inteligenţa dumitale are nevoie să fie solicitată! Excentrică chestie!


* Eram un Sisif al contabilităţii şi, precum miticul erou, nu deznădăjduiam niciodată, reîncepeam inexorabilele operaţii pentru a suta, pentru a mia oară. Se cuvine ca, în treacăt, să semnalez următorul miracol: greşeam de o mie de ori la rînd, ceea ce ar fi fost la fel de consternant ca o muzică repetitivă dacă cele de o mie de greşeli n-ar fi fost de fiecare dată altele; am obţinut, pentru fiecare calcul, o mie de rezultate diferite. Aveam geniu. […]

Din momentul în care mi-a fost atribuită această nouă însărcinare, noţiunea de timp a dispărut din existenţa mea lăsînd locul eternităţii supliciului. Niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întîmplat să ajung la vreun rezultat, dacă nu identic, măcar comparabil cu cele pe care trebuia să le verific.


* Redescopeream lumea fără numere. De vreme ce există analfabetismul, ar trebui să existe şi anaritmetismul pentru a vorbi de drama proprie oamenilor de soiul meu.


* — In prenumele dumneavoastră se află zăpada. In versiunea japoneză a prenumelui meu, ploaia. Mi se pare just. Intre mine şi dumneavoastră există aceeaşi diferenţă ca între zăpadă şi ploaie. Ceea ce nu ne împiedică să fim alcătuite din acelaşi material.


* Una dintre minunile limbii japoneze este că poţi crea prenume la infinit, pornind de la orice cuvînt. Printr-una din acele ciudăţenii pentru care cultura niponă mai oferă şi alte exemple, cele care n-au dreptul să viseze poartă nişte nume ce te fac să visezi, precum Fubuki. Cînd e vorba să numească o fată, părinţii îşi permit şi cele mai delicate lirisme. In schimb, dacă e vorba de un băiat, creaţiile onomastice sînt adesea de un sordid ilariant.

Astfel, fiind cît se poate de normal să alegi ca prenume un verb la infinitiv, domnul Saito îl numise pe fiul său Tsutomeru, adică „a munci”.


* Onoarea constă cel mai adesea în a fi idiot. Şi oare nu-i mai bine să te comporţi ca un imbecil decît să te dezonorezi? Şi azi mai roşesc pentru că am preferat inteligenţa decenţei.



* Cert e că fraza şefei. mi-a plăcut la nebunie: „Dacă aveţi motive să vă plîngeţi…”. Partea care-mi plăcea cel mai mult din acest enunţ era acel „dacă”: trebuia luat în considerare şi cazul în care n-aş fi avut astfel de motive. […]Credea desigur că această sarcină avea să-mi aducă trebuincioasa împlinire sufletească ce nu putea izvorî decît din muncă. Faptul că o fiinţă atît de incapabilă ca mine îşi găsea în sfirşit un loc în societate consti-tuia în ochii săi un eveniment pozitiv.


* Pe deasupra, acest boicot constituia o adevărată răzbunare faţă de Yumimoto:

angajaţii care alegeau să meargă la etajul patruzeci şi trei pierdeau, aşteptînd liftul, un timp pe care l-ar fi putut pune în slujba companiei. In Japonia, asta se cheamă sabotaj: una dintre cele mai grave crime nipone, atît de odioasă încît se foloseşte cuvîntul franţuzesc, căci trebuie să fii străin ca să-ţi treacă prin cap o asemenea mîrşăvie.


* Orice existenţă cunoaşte într-o bună zi un traumatism primar care o împarte într-un înamte şi un după şi a cărui amintire, chiar furişă, e de-ajuns ca să încremeneşti de groază iraţională, animalică şi de nevindecat.


* Cine ar fi crezut că a mînca ciocolată verde putea constitui un act de politică internaţională?

Am întins mîna spre pachet gîndindu-mă că poate tot aşa se întîmplase şi în grădina Edenului: Eva n-avea nici un chef să muşte din măr, dar un şarpe obez apucat de o criză de sadism pe cît de bruscă, pe atît de inexplicabilă o silise s-o facă.

(Amelie Nothomb — Uimire si cutremur, ed Polirom)

xxx

Posted in carti, sémèmes

Fascinatia unui titlu


“Nu judeca o carte dupa coperta”, se spune; sa judecam titlul. Nici macar o judecata de valoare sau vreo asteptare cu privire la carte, doar gandurile si (de)numirea.

“Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg” – nici ca se putea un titlu mai japonez de la un scriitor nipon doar cu numele – Kazuo Ishiguro, crescut si format in Anglia.

Imi place forma impresionista a titlului – cu sau fara virgula lui Monet (Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall vs. Impression, soleil levant – dealtfel ‘amurg’ si ‘rasarit’ fiind parte al aceluiasi camp lexical); imaginea si sinestezicul – amestecul dintre melodie/melodios si culoare.

Ceea ce ma atrage cel mai mult insa, este alegerea atenta a cuvintelor (nocturne-muzica-amurg), jocul semantic reflectat in ambivalenta sau dubla determinare a cuvantului ‘nocturne’ regasita o data prin reiterarea ideii de intunecare in asocierea termenilor ‘nocturn(a) — ‘amurg’, si apoi a celei de sunet in ‘nocturne — muzica’; pare ca titlul (poate si povestea) este construit in jurul dihotomiei ‘amurg, inserare – muzica, sunet’:

Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg

Este o carte pe care intentionez sa o am, si mai ales, sa o citesc; pentru cele de mai sus, pentru ca as atinge cu mana tremuranda pianul la care a compus Chopin, pentru ca nici eu nu-mi pot inchipui viata fara armonie, pentru ca inca un apus de soare este o noua victorie a vietii.

*****

Later edit:
ma gandeam la varianta prescurtata a titlului:
Chopin.V-zane-pian-mov

xxx

Posted in carti, lexèmes, sémèmes

Intelepciune sau nebunie? – haiku

Henri Brunel — Haiku: intelepciune sau nebunie?

PRO Editura si Tipografie, 2007

Am asteptat cu nerabdare sa incep cartea, pe care mi-am imaginat-o ca pe o analiza, nu neaparat exhaustiva, dar cel putin aprofundata, a poeziei haiku – istorie, sensuri si structura.

Poate este o problema sau o diferenta de perspectiva – a autorului si a mea, dar a fost o mare dezamagire, aproape direct proportionala cu masura asteptarilor. Nu ma asteptam sa fie o scriere atat de slaba, mai ales studiind cuprinsul, care anunta o abordare foarte interesanta.

Cartea este structurata in trei parti, fiecare cu o tematica diferita, dar, din punctul meu de vedere, tratata pueril si superficial:

I. Haiku/ II. Cum si de ce sa scriem haikuri / III. Haiku in scoala.

In prima parte sunt enuntate si aparent dezvoltate niste definitii asupra haiku-ului, fiecare capitol reprezintand raportul intre haiku si diverse motive recurente in acest fel de poezie:

(Poezia zenului/ Haiku-uri de toamna/ Meditatie/ Haiku si tandrete/ Haiku si umorul/ Haiku-ul si timpul inghetat/ Haiku si tacerea etc), autorul selectand cateva poezii apartinand autorilor clasici, altele creatii proprii, pe care le analizeaza banal, evidentiind evidentul, prin constructii si exclamatii de un patetism infiorator – nu ma refer la fiori de placere; nu emotioneaza, nici nu convinge; stilul este naiv, infantil, aproape telegrafic – foarte pe scurt raportat la cat ar fi fost de spus despre fiecare tema analizata.

Naiv este si cum stabileste trei categorii de incadrare ale haiku-urilor : haiku-uri usoare, haiku-uri dificile si haiku-uri foarte dificile : primele ne produc – sau induc mai degraba, o ‘atitudine de intampinare’; prin cele din a doua categorie privim dintr-o dubla perspectiva a existentei in sine a obiectului contemplat si a existentei acestuia in raport cu trairea nostra, iar prin cele din urma traim experienta pacii interioare, a armoniei si a iubirii supreme.

Cea de-a doua parte – este o pledoarie pentru perpetuarea haiku-ului, cu acea clasare a haiku-urilor in functie de mesaj, si asemanarile dintre haiku japonez si cel francez.

Ultima parte, este dedicata unui proiect de popularizare a haiku-lui in scoli : un atelier de intelegere si creare a haiku-lui in cateva clase dintr-o scoala din Carquefou-Loara Atlantica, cu rezultate si reactii surprinzatoare din partea fiecarui elev.

Traducerea titlului – fata de varianta originala – mi se pare foarte inspirata : Haiku intelepciune sau nebunie ? (vs Sages ou fous le haikus ?), este intr-adevar dihotomia care ar putea caracteriza un haiku, nu numai ca mesaj, dar si ca rezultat al unui proces de creatie.

Exista in unele momente ale cartii cateva constructii lexicale si vizuale atat de calme si armonioase, luminoase si poetice, care mi-au amintit puternic de Nicolae Steinhardt si al sau dialog cu Zaharia Sangeorzan.

* Poate fi cu adevarat prinsa eternitatea in pumnul inchis al unui poem ?

* […] ‘Ce este un haiku ?’, acest miracol in poezie, acest scurt moment de epifanie, asezat intre doua taceri.

* Saptesprezece silabe, scurte ca un fulger, in care experienta existentiala se odihneste o clipa in causul palmei.

* Haiku-ul, acest “monostih”, spun maestrii, adica un singur vers articulat din trei parti, este o poezie a imediatului. Picatura de apa a clipei se transforma intr-un strop de cristal. Acesta este: timpul inghetat”.

* Tot asa este un haiku. O curba, o tusa simpla, care inseamna mai mult decat un tablou, o epigrama care spune mai mult decat un lung poem.

Este de apreciat si initiativa de a oferi in ultimele pagini ale cartii o selectie de site-uri web internationale, in franceza si engleza, dedicate haiku-urilor : antolgii in franceza, foto-haiku (haisha), bibliografii.

Posted in carti, lexèmes

Bucati de "Intelepciune sau nebunie"

I. CE ESTE UN HAIKU ?

* Aparut in secolul al X-lea in Japonia, haiku este, in forma sa clasica, un poem in trei versuri scurte : cinci, sapte, si cinci silabe sau masuri. […]

Totul este spus in cateva cuvinte precise si simple, care, abia exprimate, dispar indata. Umor, regret, elan, si misterul, si efemerul…

* Un haiku este un poem, adica, la fel ca orice poem, un efect al artei limabjului, care vizeaza sugerarea prin sens, imagine, ritm, a unei emotii, a unei stari de spirit. Dar este un poem singular, aproape un exercitiu spiritual.

* Iata un prim exemplu. Dar aceasta incercare de explicare nu va inlocui intuitia. Cititorul este artizanul poemului sau, el isi inventeaza propriul cantec.

Batranul stejar

contempla

florile de cires.

Stejarul simbolizeaza forta, soliditatea, permanenta. Nunta de stejar, la optzeci de ani de viata impreuna, reprezinta Everestul casatoriei !

Verbul « contempla » pune accentul pe rabdarea privirii, sugereaza o atitudine de meditatie.

Florile de cires sunt fragile, efemere, ele simbolizeaza in Japonia vremelnicia, nepermanenta.

Scena evocata in acest haiku pune fata in fata doua simboluri opuse. Dar, in acesta lume, totul se duce, totul este trecator, iar stejarul, chiar daca va trai o mie de ani, va trece si el, la fel ca florile de primavara.

Liniste…

* Autorul de haiku trebuie sa renunte cel mai adesea la adjective, si intotdeauna la metafore, la « viorile toamnei », la izbucniri, la manie, la romantism, la nostalgia de complezenta. Sa lucreze cu realitatea nuda. sa capteze cu forta imaginea, sa cuprinda cu totul in palme prezentul si sa lase loc tacerii. El se estompeaza, pentru a face sa se nasca o scanteie intr-o inima, pentru a da o sansa, cat de mica, absolutului. Vesnicia este acum.

* « Frumusetea se recunoaste prin exasperarea ei », scria Valery in Caietele sale.

* Ryokan, poet al tandretei, trezeste in noi un colt ascuns de incenta.

Spiritele melancoloce ma vor acuza, poate, ca vorbesc mai degraba despre tandrete decat despre compasiune. Tandretea este o calitate, compasiunea este o virtute. Cea mai inalta virtute a budismului, fara indoiala. Sa auzim ce spune despre aceasta Dalai Lama, intr-o carte intitulata chiar “Puterea compasiunii”:

“ Fiindca structura noastra globala (trupul si mintea) este adaptata la un mediu ce include iubirea, […] fiecare dintre noi este motivate de bunastarea celuilalt, independent de atitudinea pe care acesta ar putea sa o manifeste in privinta noastra. Acesta este compasiunea.

Compasiunea ramane un element fundamental, fara de care nici o activitate omeneasca nu poate avea utilitate.”

Cuvintele ne intind o capcana. Compasiune sau tandrete, ceea ce conteaza este gradul nostru de iubire. In cultura noastra, termenul “compasiune” are o usoara nuanta de severitate, de tristete, este apropiat de cuvantul “mila”, care adauga deseori nefericire nefericirii. Ryokan, care purta pe frunte pecetea inocentei, manifesta o atentie deosebita fata de ceilalti, extinsa pana la insecte si flori, cu atata dulceata usoara in muzicalitatea si caligrafia poemelor sale, atata bucurie senina, incat am preferat, in mod arbitrar, sa folosesc la adresa lui cuvantul “tandrete”.

* Tacerea spune mai mult decat cuvintele, si toti vorbitorii sunt alcatuiti din carne muritoare… ( Louis Rene Des Forets – Poemes de Samuel Wood)

* “Suntem o picatura de apa in oceanul cosmic. Dar picatura de apa stie ca oceanul se afla in ea?” se intreaba proverbul chinezesc.

* Iar haiku-ul, aceasta vorba scurta, poezie a zenului, clipa asezata la marginea tacerii ne face sa intelegem, aici si acum, prin referirea la pasare, la luna sau la bambus…. Acest schimb de iubire si, uneori, chiar fugitive, orbitoare clasritate a absolutului.

* Matsuo Munefusa, zis Basho, este considerat cel mai mare poet de haiku. […] Haiku sunt aproape intotdeauna concluzia unei povestiri de calatorie, a unui lung poem, a cuvintelor de intelepciune.

* […] Facand acesta, ii recunosc o viata proprie, o personalitate unica, chiar daca ea reflecta inca latura mea umana si respirata pe care o cunosc. Nu mai sunt absorbit intru totul de emotia mea sau de profitul meu. Stejarul nu mai reprezinta doar o sursa de profit, baza visurilor mele, el exista. Nu mai sunt identificat, scufundat in realitate, si, pentru ca stejarul exista, exist si eu. Pe acest drum dificil, intuitia preia controlul. Haiku-ul este o scoala a luciditatii, adica o progresie spre lumina, o recunoastere a celuilalt, si respect, si echitate, si intelepciune. Urmand firul haiku-ului, devin, daca ma abandonez jocului, un foc aprins in noapte, o constiinta treaza.

II. CUM SI DE CE SA CITIM SI SA SCRIEM HAIKU-URI

* Haiku-urile propuse sunt clasate in trei categorii: usoare, dificile si foarte dificile. Aceasta repartitie nu se sprijina pe varsta sau pe cunoastere, ci ia in considerare calitatile intuitive ale fiecaruia in parte, capacitatea sa de a se detasa de modelele si ideile receptionate, libertatea sa interioara.

* Maestrii japonezi de haiku-uri: Basho, Saikaku, Buson, Issa, Shiki, Soseki etc

* Cuvintele poemului culeg un moment fugar din viata noastra, ele sesizeaza realitatea cea mai banala, cea cotidiana, si aproape ne-o arunca in fata. Au misiunea de a ne oblige sa privim altfel realitatea, sa o descoperim, rabufnitoare si noua, sa o vedem. Apoi cuvintele poemului se risipesc, pentru a nu retine nejustificat atentia, pentru a nu ecrana. Grea meserie.

Forma trebuie sa arda pt a se inalta flacara haiku-lui.

* Nu traiesc in lume, spunea Heraclit, traiesc in lumea ‘mea’.

* Traim de obicei intr-un raport de falsa dualitate cu mediul nostru. Credem ca vedem fiintele si lucrurile, si nu vedem prin ele decat umbra noastra, doarintele noastre, temerile noastre, interesul nostrum. Haiku-ul ne inclina spre mai multa echitate. Ne propune sa adoptam o atitudine de intampinare.

III. HAIKU-UL IN SCOALA

* Sunt convins de multa vreme ca exista o fericita coincidenta intre copii si poezia haiku. O capacitate de a trai intens timpul present, o sensibilitate proaspata, libera de obisnuinta, de reguli si de coduri, gata de a fi desteptata. Limpezimea imediata din haiku, acesta poezie atat de simpla si totodata atat de bogata, se armonizeaza firesc cu copilaria.


* Barza tipa

cu o voce care sfasaie

bananierul.


* Un stol de grauri,

o mana de graunte

aruncata in nori.


* Din varful ierbii,

indata ce se prabuseste

licuriciul se inalta.

(Basho)


* Fluturele este un postas

el face turul

florilor.


* Deasupra mea

zgomotul matasos

al unui stol de grauri.


* Fetita

in drum spre scoala

numara stelele.


* Un nor portocaliu

intorc capul

este gri.


* Un trandafir

dupa aversa

unde se va schimba?


* Un fluture distrat

s-a asezat pe buza mea

cum am devenit floare.


* Intre nori

o spartura de soare

inima mea se strecoara prin ea.


* Acest firicel de ceata

atat de fragil

oare sa il culeg?


* Sarutul lunii

Cu apa din baltoaca

Este nesfarsit.

(Henri Brunel — Haiku: intelepciune sau nebunie?

PRO Editura si Tipografie, 2007 )

Posted in carti, lexèmes, poezie, sémèmes

aurelia c. marin — cutia de scrisori

Aurelia C. Marin — Cutia de scrisori

editura Universal Dalsi, 2004





Un amestec – as zice eu – cam lipsit de originalitate de tipologii poetice – avangardism (dada), parnasianism si postmodernism, reflectat la nivel grafic in lipsa punctuatiei si a majusculelor, cu particularitatea (nu stiu cat de proprie, dat fiind faptul ca o intalnim si la Teodor Duna) incadrarii fiecari poezii intre ghilimele ; la nivel conceptual – lipsa unor teme recurente, care sa creeze un imaginar poetic propriu scriiturii si scriitoarei, aparenta ideilor/imaginilor poetice redate sub hipnoza, irational si subconstient ; totusi constructii si sintagme originale privind alaturarea termenilor (fie antitetici, fie incompatibili semnatic). Spre deosebire de dada, unde este evidenta lipsa mesajului la nivel frastic (referire la les cadavres exquis intr-una dintre poezii), aici exista si tema si subiect la ambele nivele – frastic si conceptual.

Exista unele imagini deosebite, dar in acelasi timp banale, scriiturii lipsindu-i acea sclipire care ar fi putut-o extrage din anonimat.

*******

EXISTA

“exista cineva care umbla

si cauta si tremura plange

cu toate ca e orb mut cu functiile vitale

in colaps tremura cauta se grabeste fatal

poate e un om mancat de multa despartire“


POATE ASA

“in rugul zilei cu o piatra alba tatuata pe frunte

blestemam culorile subtiate, aerul chinuit refuzand sa respire

val dupa val cu inegale puteri apa ineca ce mai puteam avea

fluturi esmeralde fanati in sicriul obitelor

pe fiecare os bratari si inele de nisip care uita –

violentat

drumul inainte inapoi cu poze si flashuri

agrava mesajul

era o lumina cu prea multa patima

susurand verde inchis pe dinafara chiparosii garantau

profunzimile

frumoasa nostalgie a lor la sfatul ce avea sa devina

amintire ma identifica

intru ce asteptam alaturi strigatul sa-ti trimit inapoi

cu forul noptii

pielea incinsa cu sfoara pe maini

doua fasii sangerand

poate asa ma vei gasi“


CATIFELAREA IMPURA

“ in ciuda rozelor albe zatandu-si dulceata in noi

ramanem o veghe adanc schimbatoare

geometric randuit aerul sapa aceeasi magie extatica

aceleasi obsesii multpatimite

privindu-ma

privind cum scanteiez in tine bobul de argint otravit

reflexele semnalizeaza pericol

sarpele isi intinde trupul genuin echilibrand watii

amperii si ohmii

tineri fiind practicam imolati catifelarea impura

in ritualul erotic iti vorbesc despre moarte si intunecare

mariile fluvii

sentimentele se contracta si tresari peste orbitele mele

ingreunate cu opiu

niste salcii tacute mai jos cresc si continua

vuietul linistii lumii

nici-o cainta nu acopera groapa in care zac

si pun seminte in mana de pamant

care ne-a facut si ne tine “


GOTIC

“mana-n mana intr-o clopotnita

as putea sfasaia norii pana la maduvas

ma aplec peste margine si privesc linistita in jos

accesibile doar ochiului meu inegalabile comori

sub lacatul cap de boa constrictor

intr-un calice decorato con fiori bianchi

imi sangera inima

“curata desfatare“ spuneai mai degraba

sedus de noaptea ademenitoare si atat de senina

ne indreptam spre poarta nehotarata candva

las privirea in urma

o flacara de lumanare“


CERTIFICATUL

“evenimentele zilnice bat la usa acolo unde nimeresc

obosite de alergatura si panda asteapta sa fie luate in seama

uneori cineva le deschide preferand orice risc indoielii,

poate vrea sa auda o amintire draga si mult

prea indepartata,

eu zac in pat bolnava de varsat de vant

cu manusi catifelate pana la umar –

amestecand intr-un pahar gladiole crini si violete

infirmiera imi explicase ce se cuvine,

citea Freud

un fel de subconstent atemporal lupta din greu

sa razbata cu minima claritate

prevestitor indelung zambetul tau imi saruta genunchii

raspundeam chemarii prin gropi cu pasul descult in aburul

pamantului mult prea indifferent

desi m-am ferit incepusem lese sa uit si continuam

desacralizarea legamantului

odata ajunsa cu trup si suflet statuie romana fara cap

imi creasem legenda

drapata in pliuri de marmura ruginita

pe timpul noptii mi-a curs din nari grindina rosie

prevestitor indelung zambetul tau venea de foarte departe

la sfarsitul toamnei Infirmiera mi-a eliberat certificatul

cu acel mod de a trai prin ceea ce am ramas pentru altii ”


DOI MESTECENI

” cata deznadeje aveam aseara pe fruntea albastra in sus

probabil umblam pe malul paraului Frate cautand salciile

disparute in voie fara de voie nu le mai gaseam

tanguinindu-si evanescent echilibrul

parca ar fi fost supte in hruba pamantului ca o indurare

poate aveau de mult contract sa fie lasate in pace

sa aiba cu adevarat linistea lor

impinsa in jos lipeam cu spinarea o poarta gata sa cada si ea

bolnava de gol doar cateva sipci cu icsul in cuie slabite

” ca desi voi umba sperietoare in mijlocul mortii n-am sa urlu”

juram abandonata acolo ca si cum cel care nu era de fata

asculta toate acestea dar nu as intelege ce avea sa raspunda

malul amputa pasii scufunda plansul

« orice poti rata in afara de viata » scria superstitios

ori in bataie de joc pe o foaie de agenda agatata in ciot

langa mine palid si incapatanat de a nu dispera Gabriel Angelo

isi ingropa bocancii de alpinist cu divinul sentiment

al luciditatii si al urcusului

la trei zile pe malul paraului Frate

s-au inaltat doi mesteceni

Unul se pregatea de nunta Celalalt tacea”


UN TRANDAFIR VIOLET DE MATASE

” pleca ingerul

galopa aievea tacut rotindu-si bratele strapunse

in forma de cruce

exista intre tine si el o placere amara, un secret

bine platit cu fiecare lacrima refuzata sa cada

pe dinauntru cearcanul perfect nituit

neasteptat cerul s-a rupt zguduit

de umbra pamantului care trecea pe acolo

cu un fosnet tandru ingerul a ridicat la el jertfele

aruncate in florile de ploaie

exista intre tine si el o placere amara, un secret

bine platit cu fiecare lacrima refuzata sa cada

culcusit in scorbura tapitata cu paie si lut din Egipt

priveai detasat Arborele neintrerupt cu chin si indarjire –

in ascensiunea lui pasarile-rodii giuvaere cat pumnul

galopa aievea tacuta rotindu-si bratele strapunse

cu tinte inflorite nu ma uita

in slujba intemeierii Stapana ingerilor pulveriza

ambra si verniuri sacrale

n-a schitat un semn, un gest marunt care sa deduca mantuire

palida si sacerdotala statea de paza intre doi ciprii

condamnata la tacere

m-a indoliat cu un trandafir violet de matase ”


BARIERELE VAZDUHULUI

” in tineretea mea din acesta lume dusa

printre galaxii cu puterea luminii

se arunca umbra in fata pasului urmator

ademenit intr-acolo

se facea intuneric, asteptam miezul noptii

inevitabil sa sune postasul

imi trimiteam scrisori de dragoste de cristal

si de ura

ideale, devastatoare

nauca

am calatorit apoi cu vaporul, croaziera pe Mediterana

o castigasem bifand correct grile consecrate

adancimii cu linistea

in creier sinapsele alienate violete de parma tardiv

probabil nevezatoare comandantul ma invita

sa ii acord intaiul vals

muselinele spulberate pe sub talpi de roua

cu strangere de inima

vertijul dulce-amarui

din ce in ce mai greu

din ce in ce ”


INTALNIRE DE GRADUL TREI

” tin minte ca si cum totul s-ar fi petrecut aievea

basm in nodul orbitelor mele ravasite prin perne

dinspre zid lumina scazu alternand asperitati moliciunii

ar fi trebuit sa stim dragul meu, ar fi trebuit sa stim

acel peisaj incremenit incoltit de incertitudini

gara menita dramatic un loc

semne fragile copaci fara frunze fara vecinatati fara umbra

« incotro descult cu sacosa de plastic in mana »

un sarpe mi se-ncolacea cu inghetatele-i spledori

pe dupa sani pe dupa umeri

in uriasa despartire ca de la sine vorbele

un hau profund

m-am vazut pe mine alaturi asa in capatul scarilor

treptele jos iedera vraiste lunecau nelimitat unduioase

masinaria caderii functiona difuz emanand semnale atomice

patratul unul intr-altul cu moarte garanta sau nu

desprinderea pasului

purtai o redingota neagra din pene

mi-ai intins mana”

Posted in carti, kelly+victor, lexèmes, sémèmes

Kelly + Victor — Nial Griffiths



Am cumparat cartea pentru ca nu am mai citit de multa vreme ceva despre o astfel de dragoste:


Un baiat intalneste o fata. Luminile pulseaza violent peste cei absorbiti de clubbing. Inceputul unei povesti de dragoste cum sunt atatea. Doar inceputul.

Orasul e o vagauna dinauntrul careia ochi stralucitori, pupile dilatate de substante te cerceteza lacom, staruitor. Lumea intreaga se misca repede, se clatina alergand pe picioare subtiri, de paianjen veninos. Kelly si Victor se gandesc sa-si ofere totusi o sansa. Corpurile si mintile lor se cauta, o intelegere aproape telepatica se infiripa

si creste intre ei. Si odata cu ea se inalta o umbra gigantica, intunecata, strivitoare. Cei doi sunt prinsi in tesatura putreda a unei realitati asupra careia au pierdut controlul.

Kelly si Victor se iubesc, se urasc si nu se pot desparti. Iar obsesia devine chinuitoare, dureroasa. La modul fizic.

Kelly si Victor isi spun fiecare povestea. Aceeasi poveste. Iubirea vorbeste in dialectul din Liverpool. Nici unul nu pare sa inteleaga intru totul ce i se intampla. Se lasa dusi orbeste de o nevoie de contopire bolnavicioasa, pentru care epiderma nu poate fi o bariera. Se sperie. Se despart. Se regasesc. Nu se mai pot opri.

Se spune ca poti sa-ti alegi prietenii, dar eu nu sunt complet convins de asta; se trezesc pur si simplu unul langa celalat, ca niste reziduuri aruncate de valuri pe mal.
(Niall Griffiths)

Tu pana unde esti gata sa mergi pentru a te contopi cu celalalt?(clubliteratura.ro)

Am ajuns pe la pagina 60 si gandurile mele suna cam asa:

— Nu am mai intalnit o carte cu un vocabular atat de – eufemistic spus – “actual”; prea actual dupa mine. Dupa prima rasfoire a fost evident ca nu este o carte de citit in mijloacele de transport, deschisa atator priviri. Si totusi, cred ca tocmai acest limbaj ajuta enorm la incadarea in timp a actiunii si la impresia de autenticitate a povestirii; luand in considerare ca personajele sunt adolescenti, imi pare chiar ca nicio astfel de expresie nu e gratuita. La fel si cu scenele de sex nebun, aproape letal, care par descrierea unui film cu “actiune ritmica” si care sunt pana la urma incercarile celor doi de a se contopi si descoperi, rezultat al pasiunii lor fulgeratoare.

* Diazepame? De ce pula mea ia diazepame? Ce are?

* Si cu virusul mileniului: ce puii mei a fost faza aia?

* — Vorbesti din experienta?

Dermond da din cap:

— Da!

— Baga-mi-as! Eu doar glumeam, in pula mea!

* Geme inabusit in timp ce ma suge cu putere, cu atata putere de parca mi-ar suge toata amareala din corp, si tot intunericul din creier pentru a face loc unei straluciri orbitoare care creste in intensitate pe masura ce continua sa suga.


— Probabil ca daca m-as fi nascut in Manchester as fi avut aceleasi temeri ca nu cumva celalalt sa fie suporter Liverpool, Arsenal sau City, iar una dintre cele mai nefericite zile din istorie 6 februarie 1958. Este deopotriva amuzanta si inspaimantatoare dimensiunea pe care o ocupa forbalul, echipa preferata, in viata si sufletul suporterilor englezi

* N-am vazut niciodata atatia oameni cu ochiii in lacrimi. Decat cand am primit doua goluri de la Dusmani in ultimul minut, normal. Si dupa Hillsborough.

* Poate e o afurisita de suportera Manchester United, parca poti sa stii? Asta te-ar face s-o uiti cat ai zice peste, nu-i asa? Ba bine ca nu.


— Si totusi, dincolo de limbaj si de eventualele aparente, cat de intens este scrisa!

* E ca un animal rar pe care nu l-am mai vazut pana acum sau, nu, ca un animal mitologic despre care nu credeam ca exista pana n-am dat ochii cu el.

* O vreau cum n-am vrut pe nimeni in viata mea, simt ca-n mine e un golf pe care doar ea il poate umple. Sau poate-I ca un pod?

* E foarte aproape de mine. Imi arde fatza cand e atat de aproape de mine, de parca fata emana caldura sau eu atrag, aspir caldura de la ea. […] Simt ca in piept mi s-a deschis o gaura neagra, prin care sorb cu nesat totul.

* Sunt in mijlocul ei, vreau sa-mi bag fata cu totul in ea, sa-mi smulg fata cu mainile goale si s-o bag inlauntrul ei cu pumnul. Sa gust tot ce e sau a fost sau va fi vreodata. Ling tot mai sus, tot mai adanc, pana cand ajung sa simt ca-i ling trecutul, copilaria, pruncia. II ling sanii pe dinauntru. II mozolesc rinichii. Am sa-i gust parte din spate a globilor oculari, am sa-mi trec limb ape fiecare incretitura si cuta a creierului ei…

Posted in carti, india song, lexèmes, sémèmes

India song — Marguerite Duras


India song — Marguerite Duras

text, teatru, film

(editura rao, 2007)


‘India song’ este scrisa sub forma de piesa de teatru in cinci acte; o forma aparte de piesa de teatru, povestea nefiind redata prin dialogul sau actiunile personajelor, ci reconstituita de catre voci: vocile feminine 1&2 in primul act, si masculine 3&4 in celelalte, didascaliile sau indicatiile scenice putandu-se constitui ele singure intr-un roman de teorie literara sau teatrala.

* vocile exterioare povestirii. Aceasta descoperire a permis ca povestirea sa fie abandonata in uitare, pentru a fi lasata la dispozitia altor memorii decat cea a autorului: […] Memorii deformate, creative.

* vocile acestor femei sunt atinse de nebunie. Blandetea lor este periculoasa. Amintirea pe care o au in legatura cu povestea de dragoste este ilogica, anarhica. Delirul lor este calm si totodata arzator. Vocea 1 se consuma in povestea lui Anne Marie Stratter. Iar vocea 2 se consuma in pasiunea pentru vocea 1.

* Este vorba despre pericolul la care este expusa vocea 1 : de ‘ a se pierde’ in povestea din India Song, trecuta, legendara – acest MODEL. Si de a PARASI propria viata.

* Diferenta dintre vocile 3 si 4, intre uitare, una, si memorie, cealalata, tine de o acesi cauza: acea fascinatie amintita mai sus, pe care o exercita intamplarea respective asupra celor doua voci. Vocea 3 a respins aceasta fascinatie. Vocea 4 a tolerat-o.

Diferenta – intre tolerabil si intolerabil – ar trebui sa se regaseasca in sensibilitatea vocilor 3 si 4.

Vocea 4 informeaza, nu fara teama, vocea 3. Si adesea, fara ezitari. Vocea 3 este intr-adevar expusa pericolului – nu al nebuniei, ca vocea 1 – ci al suferintei.


Desfasurarea narativa este simpla, iar rezumatul actiunii il face autoarea insasi la finalul scrierii:

“[…] Femeia, Anne-Marie Stretter, sotia unui ambassador al Frantei in India, acum moarta – mormantul ei se afla in cimitirul englezesc din Calcutta -, s-a nascut parca din aceasta oroare. Se inalta in mijlocul ei cu o gratie in fata careia totul paleste, intr-o tacere fara margini. Gratie pe care VOCILE incearca tocmai s-o revada, poroasa, primejdioasa, si primejdioasa, de asemenea, pentru unele voci.

Alaturi de acesta femeie, in acelasi oras, un barbat, viceconsulul Frantei la Lahore, in dizgratie la Calcutta. El, la randul lui, se alatura ororii indiene prin manie si crima.

O receptie la Ambasada Frantei va avea loc – in cursul careia viceconsulul blestemat isi va striga dragostea catre Anne-Marie Stretter. Si o va face in fata Indiei albe care-l priveste.

Dupa receptie, ea se va duce in insulele de la gurile fluviului pe drumurile drepte ale deltei…”

Momentul central al piesei este receptia (actul 2) – singurul act in care povestea este reconstituita din vocile invitatilor si din interpretarea protagonistilor : atasatul, Anne-Marie, viceconsulul etc, celelalte momente – redate prin intermediul dialogului dintre cele patru voci, ingloband mometul respectiv, anticipandu-l (actul 1) si sfarsindu-l (actele 3-4-5).

Insa, ceea ce face deosebita scrierea, este introducerea vocilor narative, care, desi refac o intamplare trecuta, situeaza in acelasi timp povestea in planul temporar al discursului – prezent, rezultand o interferenta a momentelor actiunii, evidenta in actul 2, unde intervin chiar personajele principale, conferind astfel scrierii o perspectiva cinematografica.

Desi autoarea isi prezinta scrierea ca fiind o poveste de dragoste a “amantilor de pe Gange”, si desi Anne-Marie Stretter il iubeste deja pe Michael Richardson ca amanta, se pare ca povestea de iubire, situata la un nivel superior, se desfasoara intre Anne-Marie si viceconsulul indragostit : cei doi vor dansa pe India Song, el ii va declara iubirea cu melodia in fundal, ea va sti cuvintele lui dinainte ca el sa le rosteasca, ea se va sinucide, sau va muri accidental, el va fi singurul care s-o priveasca.

* Viceconsulul:

— Eu te iubesc asa, cuprinsa de dragoste pentru Michael Richardson.

Esti inlauntrul meu si am sa te iau cu mine inlauntrul meu.

Nu aveam nevoie sa te invit la dans pentru a te cunoaste. Iar dumneata stii asta.

A-M S :

— O stiu.

Viceconsulul :

— Nu stiu decat sa strig. Sa afle si ei ca poti striga o dragoste in gura mare.

* Ascult India Song. Am venit in India din pricina acestui cantec.

[…]

Aria asta ma face sa-mi doresc sa iubesc.

Eu n-am iubit niciodata.

* Mama canta la pian India song. O auzeam din camera mea. Bucata sta acolo de la moartea ei.

— Ce te socheaza atat de tare?

— Imaginea.

Ce este mai comun (in literatura) decat o dragoste eventual neimpartasita si o sinucidere ? Si totusi, ma fascineaza cum Marguerite Duras transforma astfel de povesti in iubiri intense, absolute, in afara banalului, cum imaginarul si scriitura ei sunt atat de coplesitoare, de sensibile si agresive in aceasi masura, sugerand atat de dureros tristetea… iubirile, nefericirea devastand fiinta, si totusi animand-o in distrugerea lor…

* Te iubesc atat de mult ca nu mai aud pana la moarte.

* Cantecul inceteaza odata cu impusacatura. Ca si cum cineva a tras chiar in cantec.

* Vocea 2 : TE IUBESC CU O DORINTA ABSOLUTA.

Niciun raspuns.

Tacere.

* Vocea 2 : BATAIA INIMII TALE MA SPERIE…

Tacere.

* Anne-Marie Stretter: — Scrii, mi se pare?

Tanarul atasat : — Am crezut ca pot scrie. Inainte. Asa vi s-a spus ?

Anne-Marie Stretter : — Da, dar fara indoiala as fi ghicit… Dupa felul in care taci.

Posted in carti, india song, lexèmes, sémèmes

Bucati de India Song

Imi place atat de multa scriitura Margueritei Duras, incat cred uneori ca daca as fi fost inaintea ei, as fi fost rand cu rand, EA.

* Femeia imbracata in negru si barbatul care sta asezat langa ea incep sa se miste. Ies astfel din moarte.

* parcul acesta sters din viata

* Priveste in jurul lui imobilitatea generala.

* Aceasta lumina este cea a noptii.

* Ochii ei ucisi de lumina, morti.

* Vocile sunt un cantec foarte incet care nu-i tulbura moartea.

* ventilatorul de cosmar

* Vocile vorbesc despre caldura, vocile vorbesc despre dorinta – iesite parca din corpul inlacrimat.

* Isi trage mana imapoi si o priveste : e uda de apa lacrimilor.

* Cerul se lumineaza putin, dar ramane nocturn.

* Povestire foarte lenta, melopee alcatuita din franturi de memorie, in cursulul careia, uneori, iese la iveala cate o fraza, intacta, din uitare.

* Ramane acolo, lipit de bicicleta lui Anne-Marie Stretter – incremenit in acel gest care-i exprima dorinta.

* Vocea 1 : India, asta nu suporta ?

Vocea 2 : Nu.

Vocea 1 : Ce anume din India ?

Vocea 2 : Ideea.

* Suntem in acelasi loc ca mai inainte.

Pur si simplu – ca si cum ar fi fost schimbata axa privirii – latura dreapta a locului este descoperita.

* Vocile, trecand prin acest spatiu, ar trebui sa ajunga la spectator cu aceasi forta ca vocea sa “de lectura interioara”. […] sentimentul ca este o lectura, dar relatata, adica : DEJA JUCATA.

* Tragea asupra lui insusi.

* E nostim, omul asta te sileste sa te gandesti la el…

* Pare fericit uneori. Uite-te… Ca si cum ar fi nebun de fericire asa, deodata…

* Parca ar fi… prizoniera unui soi de suferinta. Dar… foarte veche… prea veche ca s-o mai intristeze…

* Zambetul este aproape mereu sfasaietor…

*…Bea prea mult omul asta. O sa sfarseasca prost.

— Are ceva… imposibil.

* persoana dvs nu ne intereseaza decat cand sunteti absent.

* — Radea plangand, ai vazut?

* Au ramas acum intre ei, atat de intimi, incat fiecare dintre ei parca ar fi fost singur.

* Crematoriile s-au stins. S-a facut ziua. Livida.

* Vocea 3: — Culoarea aceea verde? Creste…

Vocea 4: — Oceanul.

* Vuiteul marii se propaga, creste din clipa in clipa, napadeste intreg locul. Ramane apoi neschimbat. […] Ventilatorul este acolo, se invarte cu aceeasi viteza ca de cosmar.

* Vocea 3 : — Ce e mirosul asta ca de moarte, dintr-odata ?

Vocea 4 : — Tamaia.

* — De ce Calcutta ? De ce drumul ei se opreste aici ?

— poate ca aici este locul unde ea se pierde. A cautat mereu sa se piarda, la urma urmei, inca de la inceputul vietii…

— Si ea…

— Da…

* Zambetul permanent produce teama.

* Tensiune ingrozitoare. Dar nimic nu rupe farmecul linistit al mortii…

* Nu se stie nicio clipa cine sunt aceste voci. Cu toate astea, ele se fac cunosute dupa felul de a fi uitat sau de a-si aminti, mai mult decat prin identitatea lor.

Posted in carti, lexèmes

Bucati din Divisadero II

*****

* Rafael si cu mine urmam raul care dispare sub un haos de bolovani si apare din nou la suprafata la o distanta de cateva sute de pasi, in padure. Mergem in liniste pe langa rau. In cele din urma ajungem la un vad unde raul nostrum intalneste un drum si-l acopera sau, dintr-o alta persectiva, unde drumul a dat de rau si s-a scufundat sub suprafata lui, ca si cum ar trece de la o viata traiat la o viata imaginata. Am urmat calea raului, asa ca acum trebuie sa privim raul ca pe un strain. […] Padurea, spune Rafael, intotdeauna atat de plina de rensteri si despartiri.

Se unesc, raul si drumul, precum doua vieti, o poveste spusa de la sfarsit la inceput si o poveste spusa prima. […]

*****

II. Familia din trasura

* Pasarea se opri si se aseza in intunericul unuia dintre copaci, forma sa albastra fiind acum confundata cu o creanga orizontala.

* Eu nu sunt tigan, raspunse barbatul. Pur si simplu m-am legat de ea, traiesc in lumea ei. Eu nu sunt important.

* De la inceput fiecare barbat il privies pe celalalt aproape ca pe o oglinda. De doua sau trei ori pe zi unul dintre ei surprindea privirea celuilalt. Pana si Aria observa ecoul dintre ei.

* …. Si de acum inainte, la cateva zile, scriitorul observa cu atentie inaintarea crengutei de pelin, care-si croia propriul drum prin actiunea cartii.

* Hotului ii placea cum suna numele, efectul ulterior al acestuia, senzatia diafana, cu indiciul unui ecou. Cu un astfel de nume ar fi aproape posibil ca acest barbat voinic sa se transforme intr-o pasare sau intr-o forma gramaticala subtila.

* Erau seri cand Aria si Rafael stateau pe iarba uscata, noaptea, cu o suta de straturi de stele deasupra lor. Imposibil de numarat. Un million de orchestre. Baiatul reusea cu greu sa pastreze informatiile acelea frenetice. Acea calatorie in sud cu mama sa si intoarcerea in nord ii umplusera inima de bucurie iar si iar. Aceasta fusese perioada cand simtise cu claritate ca nu exista nici o distinctie intre el si ceea ce se afla dincolo de el – fosnetul unui copac sau cantecul mamei sale puteau, credea el, fi generate de corpul sau. La fel cum orice gest pe care-l facea era o actiune savarsita de lumea care-l inconjura.

III. Casa din Demu

* Sunt o rasa ciudata ceasornicarii, unii ursuzi si lipsiti de sensibiliate la orice in afara de masinaria pe care o vor readuce la viata, altii la fel de nesiguri precum poetii in ceea ce priveste harul lor.

* Arta scrisului are putine lucruri de oferit unui spectator. Exista doar acesta relatie de cinci centimetri intre ochi si stilou.

* Acum Lucien devenise din ce in ce mai prudent si mai ascuns. In salile de clasa, ceilalti ii ascultau tiparele de vorbire abstracte. Petrecuse prea mult timp conversand doar cu el insusi. Cand crescuse mai mare, avea cuvintele sale secrete, ca si cum ar fi fost colectate ramurica cu ramuricade pe un camp deschis. […] Se apara deja cu ajutorul cuvintelor, prin mica si partiala claritate adusa de acestea.

* Poseda cunoasterea unei astfel de lumi, ca si cum ar fi castigat o distinctie abstracta intr-un loc strain.

* Credea ca i se parea frumoasa deoarece ii era familiara, desi nu aceasta era persoana cu care crescuse. Cand aseza cele doua fotografii mentale ale sale la stereoscop, una langa alta, vedea ecourile aceleasi infatisari. Insa simtea si un imbold, o recunoastere a faptului ca firea acestei femei era atat de diferita incat il facuse sa se simta intotdeauna apropiat de ea.

* Doar stiloul si caietele prindeau viata, restul lumii ramanand undeva in caderea in panta a viselor. Din cand in cand auzea cuvinte rostite intr-o perna intr-un dormitor departe, un indiciu despre o alta realitate, precum o radacina de ienupar care se deplaseaza in pamant.

* Se intoarse de la nesiguranta la o tinerete mai determinate si mai personala. Isi camufla viata. Le parea o creatura care alunecase intr-o gradina gresita a celebritatii.

* Citi cateva pagini si isi dadu seama cum fiecare dintre ei fusese cu adevarat invizibil pt celalalt. Vazu barbatul desfigurat care era descris.

* Cat de usor era sa fii prins in personalitatea altcuiva.

* Este dificil sa-ti recunosti propriile vicii intr-un ginere.

* Copiii adulti nu mai sunt copii; stiu mai multe decat par sa stie, pot suporta mai multe decat crede un parinte.

* Erai un scriitor intr-un punct inalt in spatiu. Era ceea ce artistii japonezi numeau “tehnica acoperisului smuls”. Blestemat cu omnipotenta, vazuse adevarul sincer al povestii lor de dragoste.

* Era un barbat care parea sa ignore totul in jurul sau. De fiecare data cand Lucien ii vorbea, punandu-i intrebari pe care le considera esentiale, Roman nu raspundea decat atunci cand credea ca raspunsul nu poate fi descoperit sau aratat cu degetul.

* … un sfarsit de carte care sa anunte sfarsitul tineretii lor.

* Nu exista singuratate aici, printer cei aflati pe derumul mortii, si avea nevoie de intimidate pt a-si pastra putinul de forta pe care-l mai avea.

* Avea aceste harti de sunete, care-l invatasera sa localizeze distantele, sa deosebeasca o urma de noroi de o urma de praf, sa stie daca o voce se apropia sau se indeparta de el.

* In acea luna de noiembrie in Epernay, singurul lucru care-i tinu cald au fost umerii ei. Mintea sa se intindea spre ei si-I aprindea precum un foc aprins cu gaz. Fusese un barbat secretos in cea mai mare parte a vietii sale, si acum era tulburat de secretele pe care le pastrase fata de el insusi.

* Merse in Marseillan si la sectia de politie descoperi ca ceea ce incalzise si purtase in brate in casa vecinilor sai era un crampei de amintire sau de lumina dinauntrul sau.

* Voi fi pt ea o fata aproape de nerecunoscut, cu exceptia unei imagini dintr-o poza.

* O data cu amintirea, o data cu reflectia unui ecou, se deschide o poarta in ambele directii. Putem inconjura timpul. Un paragraf sau un episod dintr-o alta epoca ne vor bantui in noapte, asa cum se intampla si cu vorbele unui strain. Observarea unui steag care falfaie zgomotos in interiorul culorii sale ma duce la visclul subit din Petaluma. La fel cum o harta impaturita ne plaseaza intr-un alt spatiu geografic. Astfel, gasesc viata lui Coop si a surorii si a tatalui meu pretutindeni (le desenez portretele pretutindeni), caci poate ca si ei se mai gandesc la absenta mea, oriunde s-ar afla. Nu stiu. Foamea, ceea ce nu avem, este cea care ne tine impreuna.

* Lacul arunca o scanteie intre copaci. Lucien se opreste pt o clipa in pulovarul sau si merge in umbra stejarilor. Nu simte ca viata lui prezenta este reala fara baiat. Necesitatea esentiala a lui Rafael.

* Oare acesti copii, fiecare in orasul lui, se vor dovedi a fi eroii propriei lor vieti? […]

Ah, acesta veche nevoie de a auzi un cantec de leagan, si nu o furtuna. […]

Poate distinge conturul micii sale case in amurgul grabit. Vrea sa se ridice in picioare, sa vada totul clar, si in momentul in care se gandeste la asta, o scandura pocneste sub el, precum singurul os essential din corp care mentine echilibrul mental, care protejeaza drumul spre viitor. Fixeaza cu privirea acesta lumina ultima, poroasa. Niste pasari in semiintuneric zboara cat pot de aproape de imaginea lor reflectata in apa.

Posted in carti, lexèmes

Bucati din Divisadero I

*****

* Cand vin sa ma cuibaresc in bratele tale, ma intrebi uneori in ce epoca istorica mi-as fi dorit sa exist. Iar eu raspund ca as fi vrut sa fie Paris, in saptamana mortii lui Colette… Paris, 3 august 1954. Peste cateva zile, la funeraliile sale de stat, o mie de crini vor fi aseati pe mormantul sau, iar eu vreau sa fiu acolo, plimbandu-ma pe acel boulevard cu tei udati de ploaie pana cand ajung dedesuptul apartamentului sau de la etajul doi din Palatul Regal. Povestea oamenilor ca ea imi umple inima. A fost unul dintre acei scriitori care si-au dat seama ca singura lor virtute este indoiala de sine. […]

“ Arta exista”, a spus Nietzsche, “pentru a nu fi distrusi de adevar.” Crudul adevar al unui incident nu se sfarseste niciodata, iar povestea lui Coop si povestea surorii mele sunt infinite pentru mine. Ei reprezinta posibilitatea subita de fiecare data cand ridic receptorul telefonului care suna tarziu dupa miezul noptii si astept sa aud vocea lui sau respiratia adanca a lui Claire inainte ca ea sa-si spuna numele.

Caci m-am desprins de cine eram cu ei si de eul meu de odinioara. Cand numele meu era Anna.

*****

I. Anna, Claire si Coop

1. Orfanul

* In acea vreme Coop vorbea putin, ca intr-un monolog de intensitate scazuta, catre sine insusi, ca si cum limbajul ar fi fost nesigur.

* Toate persoanele din carte aveau un soi de smerenie, sentimentul ca istoria se afla undeva in jurul lor, si nu in ele.

* Obisnuiam sa-i urmaresc palpairea de sub pleoapa, tremuratul din interiorul pielii, care-I sugera oboseala, ca si cum am fi fost tarate pester au, de o franghie care ne ducea in alta parte. Si apoi adormeam si eu, coborand la nivelul care era cel mai aproape de el. Un tata care-ti permite asta ar trebui sa te protejeze intotdeauna, cred.

* Ca si cum ar fi existat o nuvela scrisa de Balzac la fiecare cotitura.

* Pentru Coop, aurul reprezenta euforie si sansa, o disciplina lipsita de logica, o istorie despre o crima sau o confuzie de identitate sau o poveste de dragoste.

* Totul este biografic, spune Lucian Freud. Ceea ce facem, de ce facem un anume lucru, felul in care desenam un caine, de cine ne simtim atrasi, de ce nu putem uita. Totul este colaj, genetica chiar. In noi se afla prezenta ascunsa a altor oameni, chiar si a celor pe care i-am cunoscut in treacat. Ceilalti se afla in noi pentru tot restul vietii, la fiecare granita pe care o traversam.

* Obisnuiam sa ne studiem in acest proces evolutiv. Ne facea sa concuram, in secret, una cu cealalta. Una devenea mai frumoasa, sau mai singuratica, cealalta mai sfioasa, sau anarhica. Fotografiile acestea ne dezvaluiau si ne tradau deopotriva. Intr-un an, de exemplu, Claire a trebuit sa-si coboare fata pentru a ascunde o cicatrice. Desi pana acum fusesem de nedespartit, incepeam sa ne despartim, trecand in taina la o versiune proprie a noastra. Si apoi mai este si acea ultima poza, cand implinisem amandoua saiseprezece ani, si in care fetele noastre priveau in gol, parca lipsite de aparare. O fotografie pe care o voi smulge din album ceva mai tarziu.

* Avea si el cateva poze, insa accentual cadea mai degraba pe compozitie si lumina. Si mai erau si niste reflectii abstracte ale sale intr-o fereastra, sau ale umbrei sale pe iarba sau Calare.

In cate lucruri se poate reflecta imaginea unui om?

* …initialele pe care le incrustase in lemn cu multi ani inainte. Asta sugera un destin.

* Nici una nu a actionat inaintea celeilalte. Ca si cum o singura bataie a inimii se auzea pentru amandoua.

* Cand s-a uitat inapoi, in departare, a simtit ca exista o suta de vai de ceata si de calatorii in noapte care ii adapostesc de ceilalti.

* Se sparse un tunet deasupra terasei in timp ce ei stateau intinsi acolo, tinandu-se unul de celalalt, ca si cum s-ar fi asezat un nor de fum asupra goliciunii lor. Nu indrazneau sa se desparta. Pentru Anna, tot ceea ce se afla in fiecare dintre ei sarise in corpul celuilalt. Simtea ca inima sa fusese inlocuita cu cea a lui Coop.

* Ochiul ranit durea. Daca ai fi budist, te-ai ridica peste toate acestea. Ar fi un lucru bun, nu?

* Traise parca suspendata in aer in toate acele saptamani. O vedea pe Anna intorcandu-se la ferma, uneori o data cu caderea serii, cu ochii salbatici, cu fata care nu ascundea nimic, plina de noi certitudini si de cunoastere, speriata de orice.

2. Rosu si negru

* Insa jocul de carti era prin natura sa un joc al mastilor cu ajutorul carora obtineai un loc la masa.

* Exista foarte multi oameni carora li s-a dat cartea gresita, intr-un moment cheie din viata lor.

* Mi s-a spus ca Tolstoi, zise el, intra intr-o camera in care era un grup mic de oameni si intelegea totul despre ei in cincisprezece minute. Singura persoana din camera pe care nu o putea intelege era el insusi.

* Ascultai, era un continut aici, era un gand in forma unui labirint.

* Pentru cei trei mii de jucatori care inhaleaza oxigen din conducte la cazinoul Horseshoe, razboiul este deja un joc video, care se petrece pe o planeta fictiva.

* Ai auzit de Sophie’s Choice?intreba Ruth. Cartea? L-am auzit pe tipul care a scris-o, la radio, o data. Il intrebau la ce lucreaza, insa nu a vrut sa raspunda. Apoi, in timp ce se scuza fiindca nu a vrut sa spuna la ce lucra, a spus “Stiti, cred ca am scris deja cea mai intima si profunde carte pe care o voi putea scrie vreodata. Nu cred ca voi mai putea merge atat de departe inca o data. de acum incolo ar trebui sa incerc sa scriu comedii.[…]”

3. Tiganul

* Astfel incat atunci cand ridica privirea de pe manuscrise, ii trebuia o clipa sa recunoasca acele usi si camera dimprejurul sau – fusese pana in acel moment absorbita de dezgroparea si de stabilirea unor referinte cu privire la un detaliu din viata acestui scriitor francez, sapand amanuntit dedesuptul suprafetei lucrarii sale.

* Dupa spusele Annei, harta era un lucru ce merita pastrat si era posibil ca intr-o zi sa o puna in rama sis a o atarne in sufrageria ei de pe strada Divisadero din San Francisco, un miez secret al unei amintiri.

* Degetele de la mana dreapta trecura peste coarde, sase note se imprasitiara spre ea ca un eventai. Ii zambi scurt, apoi se cufunda in melodie si paru sac ante totul – clopote, tobe, o voce lipsa.

* Anna nu cunoscuse pe nimeni ca el. Parca nu exista pic de intuneric in el. Desi ii povestea despre o relatie de demult care-l redusese la tacere definitive, si cum aproape nu reusise sa iasa la lumina. Era de fapt pt prima data cand iesea din acea singuratate cu ea.

— Exista oameni ca noi in lumea intreaga, spus Anna atunci, raniti intrucatva de faptul ca s-au indragostit – actul cel mai firesc, din cate se pare.

* Ii spuse ca exista un cantec pe care nu-l mai interpreta deoarece avea legatura cu acea istorie. Era despre o femeie care s-a ridicat din patul lor in mijlocul noptii si l-a parasite. […] Stia ca este cunoscut ca fiind timid si inocent, insa acum isi ascundea eul plin de cicatrice de prietenii sai. […] Nu avea cum sa se ascunda intr-un astfel de cantec care avea toate usile si toate ferestrele deschise, in asa fel incat sa poata iesi din el cu naturalete, raspunsurile antifonice amestecandu-se cu el ca si cum nu s-ar mai fi aflat pe scena.

* Si prima lor dupa-amiaza in camera de sus a casei fusese la fel de placuta, caci nici unul dintre ei nu-l iubea inca pe celalalt, asa ca nu existase nimic fatal sau fatidic in faptul ca se trezisera unul in bratele celuilalt, fata in fata, la distanta de o respiratie.

* Acest ‘cel mai mic spatiu posibil’ este unde si-ar dori Anna sa fie acum. Adevarul vietii ei iese la iveala doar in locuri precum acesta. Uneori simte nevoia sa se ascunda intr-un peisaj strain, asftel incat sa poata privi inapoi, la tumultul vietii sale, la violenta inca nediminuata a trupului sau gol si insangerat dintre tatal sau si Coop, acel moment de violenta care a deformat-o, i-a deformat pe toti. Anna, care pastreaza distanta fata de persoanele manioase sau violente, asa cum inca ii este frica de adevarata intimidate. […] Asa cum ea lucreaza cu arhive si descopera fiecare trecut in afara de al sau, iar si iar, deoarece al ei va ramane intotdeauna acolo.

* Ca si cum aceasta colectie ordonata de lucruri o reprezinta asa cum este. prin urmare, ne indragostim de fantome.

* “M-am nascut in Balzac – el a fost leaganul meu, padurea mea, calatoriile mele… el a inventat totul,” a scris Colette, aruncand o privire asupra tineretii sale.

* Ceea ce ii oferea noaptea lui Rafael era un caracter amorf unde fiecare lucru avea un scop. Ca si cum intunericul ar fi avut un limbaj musical ascuns.

* Puteai sa iti irosesti viata cu un dar? Daca nu-ti foloseai darul, era aceasta o tradare?

* Ceea ce era adiacent muzicii era muzica.

* Si astfel o cunoscuse tat ape enigma cu numele de Aria.

* Annei ii plac oamenii acestia lipsiti de istorie; pt ea acestia sunt la fel de necesari precum raurile subterane.

* A fost rugat sa cante, insa nu a facut-o; avea sa cante mai tarziu, cand ea avea sa locuiasca in el de mai mult timp, cand avea sa-si aiba culcusul in el. Atunci o va putea reprezenta, asa cum stia ca tatal sau avea sa ia asupra sa acele calitati ale Ariei cu care se luptase fara sa stie in trecut.

* Presupune cunoasterea prea profunda a celuilalt – caminul lui poate fi o capsula a trecutului sau a unui viitor posibil. […] Exista straturi de tainuire compulsiva in ea.

* In ciuda a tot ceea ce existase intre Coop si Anna in acele doua luni la ferma Petaluma, acestia ramasesera de nepatruns unul fata de altul. In realitate, se descoperisera pe ei insisi. In acest fel se puteau integra in lume. [..] Prin urmare exista intotdeauna si poate ca va exista mereu un labirint de drumuri nemarcate intre ea si ceilalti.

* ……. despre cum restul vietii sale fusese sfasiat in acel moment, iar ea devenise o fiinta cu o suta de caractere si de voci, si cu un nou nume.

* Asa descoperise Rafael intimitatea muzicii, acordurile sale ascunse, toate acele povestiri tainuite. De atunci, conflictele aveau sa fie in arta sa. Si, fiind inconjurat de intimitatea parintilor lui, stia ca trebuia sa incerce cumva sa o protejeze. Era tot fiul cel jucaus si iubit, insa mama observase cum se indeparta cu usurinta de conversatiile lor. Avea un mijloc de evadare din lumea reala. Ca si cum scaunul pe care statea era un cal cu care galopa peste distante necunoscute.

* Cand scriam, spuse barbatul, acesta era singurul moment cand gandeam. Ma asezam cu un caiet si un stlou si ma pierdam in cate-o poveste. […] Singuraticul in lumea sa fictive aglomerata si ocupata.

* Ultima oara cand isi vazuse tatal fusese in dimineata cand il vazuse plecand de la mormantul Ariei. Rafael ar fi avut nevoie de el in lunile care au urmat, sa-l convinga sa intre inapoi in lume. […] Rafael nu mai avea parinti. era ca si cum nici unul dintre parintii sai nu ar fi putut sa existe fara prezenta celuilalt. Rafael isi pierduse ambele aripi de protectie.

4. Din trecut

* Se ridica din schipatat in scara de la sa si era deodata eliberata. Astfel reusea sa descopere marile distante din interiorul sau.

* Si caii aveau demonii lor neasteptati.

* ……. el o invatase cum sa supravietuiasca in aceasta profesie a delictelor si a condamnarilor, cum sa accepte bariera fragile dintre cauza si efect, cum sa inteleaga ca prezentul modifica neintrerup trecutul, la fel cum trecutul reprezinta o mostenire ciudata care cade pe dos in viata unui individ, precum o imagine printr-o camera obscura. Tot ceea ce era consecvent reprezenta un principiu.

* — Sora ta a incercat vreodata sa te contacteze?

— Nu.

— Atunci inseamna ca mai este inca tristete in viata ei.

* Indiferent de cum era lumina la Jacko’s ar fi trebuit pusa intr-o sticla, credea el; lumina aceasta ar fi trebuit sa o insoteasca pe aceasta femeie pretutindeni, unicul ei scop fiind sa o urmeze pentru tot restul vietii sale, despartindu-se de ea doar dupa ce avea sa fie coborata in pamant.

* O data deschise ochii si o vazu cativa centimetri mai departe, privindu-l, si se gandi dintr-odata cu teama ca arata ca Anna. Nu stia daca era o lentila prin care sa vada trecutul sau o ceata care sa-l anuleze.

* Isi dadu seama deodata ca el era cel dependent.

* Nu ii putea suporta absenta.

5. Persoana care a fost candva Anna

* Doar recitirea conteaza, spunea Nabokov. Si astfel forma ciudata a acelei clopotnite, care se intorcea asupra sa iar si iar, imi paru familiara. Caci traim cu acele amintiri din copilarie care se intrepatrund si rasuna pe durata intregii noastre vieti, asa cum bucatile imprastiate de sticla dintr-un caleidoscop reapar in forme noi si seamana cu un cantec in refrenele si rimele lor, alcatuind un singur monolog. Traim in permanenta in repetarea propriilor noastre povesti, indiferent de povestea pe care o spunem.

* Barbatii ca el parca s-ar ascunde in spatele profunzimii lor.

* Am fost martora nebuniei – nebuna pe deplin eu – zgariindu-i corpul si fata cu o bucata de sticla pentru a ma elibera de el, pe cand ma tinea strans de gat. Am ajuns sa cred ca nicio fiica nu a mai avut parte de o astfel de intimitate cu tatal sau, care incerca poate sa scoata diavolul din ea, strangand-o de gat. Indiferent de mania acestui episod, trebuie sa fi fost in el niste seminte de iubire teribila fata de mine. Insa nu gandeam asa pe atunci.

* Cine isi revine dupa astfel de evenimente? Intalnesti oameni chiar ajunsi la maturitate si descoperi ca la un punct anume, pe cararea delicate a vietii lor, au fost transformati in Valetul de Inima sau in Cinci de Trefla. Asta s-a intamplat, banuiesc, cu mine si Coop. Am devenit neinteligibil in secretele noastre, guvernati de sinele nostrum precedent. La fel cum Claire va fi, intr-un anume fel, intotdeauna apropiata de idila noastra, cea care si-a pierdut familia din cauza aceste povesti.

* Cei care au simtul unui orfan asupra istorirei iubesc istoria. Si vocea mea a devenit cea a unui orfan. Poate ca am devenit archivist, istoric, datorita vietii necunoscute a mamei mele, portretul ei abia schitat. Deoarece daca nu jefuiesti trecutul, absenta se hraneste din tine.

* Georges Wague, care a invatat-o mima pe Colette, a invat-o doua lucruri importante. A recunoscut o arta ascunsa in ea, faptul ca se putea reprezenta nu doar prin cuvinte. Aceasta femeie, realizase el, avea si alte calitati. Putea fi la fel de puternica si cand nu spunea nimic.

* Aici am invatat ca uneori patrundem in arta pt a ne ascunde in ea. Aici putem veni sa ne salvam, aici unde o voce la persoana a treia ne protejeaza. Asa cum este, in descrierea reala a Parisului din romanul Les Miserables, acea mica strada fictiva pe care Victor Hugo o pune la dispozitia lui Jean Valjean pentru a se strecura, pt a se ascunde de cei care-l urmareau. Care era denumirea acelei strazi fictive? Nu-mi mai aduc aminte. Stau pe strada Divisadero.

* Asta este ceea ce fac in munca mea, presupun. Ii caut in departare pe cei pe care i-am pierdut, in asa fel incat ii vad pretutindeni.

* Totusi, am simtit ca era ceva in acea voce articulata cu sugera o rana, asa cum unii pot uneori recunoaste o boala ascunsa in miscarea lenta a unui rege la stirile de la televizor.

* Segura avea in el o umbra si o blanda ezitare. Era precum o iubire naruita, si acesta senzatie imi era familiara.

* La un moment dat in acea ultima dimineata cu el, vorbise despre carti si despre cum semnalau acestea posibilitatile vietilor noastre, si imi recita ceea ce erau, in opinia sa, cele mai frumoasa randuri: “ Este menirea paginilor de fata sa arate daca mi-a fost dat sa devin eroul propriei mele vieti sau daca altuia i-a fost harazit acest loc.”

6. A intalni intamplator un nume

* Gotraskhalana este un termen in poetica sanscrita folosit atunci cand te referi la persoana iubita cu un alt nume, si inseamna, cuvant cu cuvant, “a intalni intamplator un nume”. […] In realitate, aceste accidente verbale arunca o lumina-fulger in creier, dezvaluind vastul sau muzeu de fapte si dorinte.

* Ne amintim primele lucruri pe care le invatam.

* O data cu uitarea, ce ramane din dorinta care il consumase pe Coop? Unde dispare? Obsesia, atat de bine ajustata, este asezata gresit in acesta pierdere dramatica a autobiografiei. […] Dorinta si obsesia sunt atat de fragile. Un organ, hipocampul, se inchide, si suntem redirectionati in gol.

* Toti trei, crezuse ea intotdeauna, alcatuiau un ecran japonez din trei panouri, fiecare dintre ele sufficient in sine, insa dezvaluind diferite calitati sau nuante in momentul in care erau situate unul langa celalalt. Acele erane aveau mai multa logica pt ea decat tablourile intr-un singur cadru din lumea ei, care existau in lipsa unui context.

* …..desi lucrul cel mai nedemn de incredere cu privire la caracterul si la propria noastra valoare este felul in care nu corespundem in realitate cu modul in care suntem vazuti de altii.

* Retraim povestile si ne vedem doar ca privitor sau ascultator, tobosarul din fundal care pastreaza ritmul.

* Altminteri mintea sa era ca acesta masa curata care nu-si mai amintea ca pe ea statusera cesti, sau farfurii, sau felii de paine, sau capul obosit al unei fete.

Posted in carti, lexèmes, sémèmes

I come from Divisadero street


Divisadero – Michael Ondaatje

(editura Univers, Bucuresti, 2008)

Primele randuri din Divisadero au fost regasirea unor sentimente de demult… stilul si atmosfera din Pacientul englez; acea senzatie pe care nu pot descrie decat prin “confort sufletesc” – ca si cum sufletul meu s-ar afunda confortabil intr-un fotoliu sau hamac si ar astepta sa-i spun o poveste. Astfel incat ceea ce traiai sau considerai a fi Armonie, pare de fapt Neliniste comparat cu sentimentul din timpul lecturii scrierior sale.
* Cand vin sa ma cuibaresc in bratele tale, ma intrebi uneori in ce epoca istorica mi-as fi dorit sa exist. Iar eu raspund ca as fi vrut sa fie Paris, in saptamana mortii lui Colette…

Dupa Divisadero, am certitudinea ca scrierile lui Ondaatje sunt o alta lume: poezia descrierilor – exterioare sau introspective – pentru ca are acest stil unic de a exprima si surprinde poezia fiecarui moment, al unui moment aparent banal, astfel incat universul sau nu are nimic extraordinar, doar poezia cu care este exprimat, stilul intens vizual, cinematografic, seninatatea aparenta… sunt carti care am vrut sa dureze la nesfarsit ; cred ca de aceea inca mai recitesc Pacientul englez din cand in cand, si de aceea am si inceput Obsesia lui Anil sau Divisadero
* Uneori Claire si cu mine coboram dealul cu farurile masinii stinse, intr-un intuneric total. sau obisnuiam sa iesim pe fereastra camerei noastre pe acoperis si sa ne intindem pe spate pe tabla incalzita in timpul zilei, vorbind si cantand in noapte. Numaram secundele intre ploile de meteoriti care alunecau pe orizontala de-a curmezisul cerului. Cand tunetul zguduia casa si grajurile, o vedeam pe Claire in patul sau, la lumina fulgerului, stand dreapta ca un caine de vanatoare agitat, abia respirand si imbratisandu-se singura. Erau zile cand ea disparea calare iar eu ma cufundam intr-o carte. [….] In februarie inflorea o floare purpurie numita stea cazatoare.

Povestea este oarecum obisnuita – o poveste de dragoste-prima iubire, sfarsita tragic, care influenteaza viata tuturor implicati direct sau nu, si biografia unui poet de demult, reconstituita de unul dintre personajele povestii de dragoste; doua povesti de iubire – una traita, cealalta reconstituita, si o viata intr-un roman. Un roman care cu greu poate fi incadrat acestui gen narativ, parand mai degraba o colectie de nuvele legate intre ele prin istoria, trecutul personajelor si mai putin prin firul epic. Astfel, povestea este structurata in trei parti – aparent distincte, dar totusi unitare, de unde impresia de mozaic, de cailedoscop – la care si intalnim dese referiri de-a lungul scrierii.
Unele detalii si mentionari mi-au amintit umpic de ‘Padurea norvegiana’ a lui Murakami; doar ca, spre deosebire de romanul lui Murakami, si cu exceptia structurii deosebite a romanului, nu abunda in artificii scriitoricesti.

Tipologia personajelor pare a se asemana cu cea din Pacientul englez : inadaptati la prezent, prezentul afectat inca de trecut, aici in special de copilarie – astfel incat pare o scriere bazata pe tezele lui Freud – Anna este un fel de Hanna, Coop un altfel de Kip, Rafael o schita a lui Caravaggio – de unde si numele dupa pictorul renascentist, iar Lucien – asemeni pacientului englez si partial lui Caravaggio, este desfigurat de un incident din copilarie, care ii va marca maturizarea.
* Totul este biografic, spune Lucian Freud. Ceea ce facem, de ce facem un anume lucru, felul in care desenam un caine, de cine ne simtim atrasi, de ce nu putem uita. Totul este colaj, genetica chiar. In noi se afla prezenta ascunsa a altor oameni, chiar si a celor pe care i-am cunoscut in treacat. Ceilalti se afla in noi pentru tot restul vietii, la fiecare granita pe care o traversam.

Desi teoretic romanul are o incheiere, prin moartea unei vieti/ povesti deja incheiate – cea a lui Lucien – destinul personajelor din prima parte a scrierii ramane suspendat, nespus, desi parca ghicit, cu toate ca pe parcurs ni se ofera indicii si detalii nedezvoltate ulterior : Coop inca amnezic este lasat cu Claire – tentata de jocul de-a Anna, iar Anna, inca suferind de ranile de demult ramane alaturi de Rafael; de aceea finalul este putin derutant, si prin acesta scriitorul a fost foarte subtil in jonglarea cu sentimentele cititorului – tentat si prin relatarea la pers I sg, si prin povestea dn prima parte sa empatizeze (cu) si sa urmareasca povestea celor trei, se gaseste mai apoi pus in situatia de a se identifica cu ceea ce credea a fi doar o insertie temporara, care se dovedeste si finala – povestea vietii lui Lucien – din dubla perspectiva a lui Rafael, si a lui insusi. Si astfel ni se ofera cel putin o cheie a intregului roman – scriitura – fie ea a Annei, a lui Lucien, sau a lui Ondaatje insusi – ca mijloc de catharsis, de eliberare.
* O data cu amintirea, o data cu reflectia unui ecou, se deschide o poarta in ambele directii. Putem inconjura timpul. Un paragraf sau un episod dintr-o alta epoca ne vor bantui in noapte, asa cum se intampla si cu vorbele unui strain.
Observarea unui steag care falfaie zgomotos in interiorul culorii sale ma duce la visclul subit din Petaluma.
La fel cum o harta impaturita ne plaseaza intr-un alt spatiu geografic. Astfel, gasesc viata lui Coop si a surorii si a tatalui meu pretutindeni (le desenez portretele pretutindeni), caci poate ca si ei se mai gandesc la absenta mea, oriunde s-ar afla. Nu stiu. Foamea, ceea ce nu avem, este cea care ne tine impreuna.


Si din nou – ca si in Pacientul englez, seninatatea sau resemnarea este derutanta, ascunzand tragicul; astfel incat prima impresie trebuie mereu aprofundata, revizuita pt a patrunde sensul cuvintelor si al povestirii.

Cateva constructii, idei, sintagme rupte din context :

* un ghetar de ceata

* se simtea sociabil in aceasta singuratate

* o tacere ca si cum nu ar mai fi existat nicio alta viata in afar de aceasta.

* A merge dupa lucruri pierdute era la fel de nesigur ca o rugaciune.

* … in timpul acestei plimbari cu o nuanta de somnambulism.

* Anonimitatea parea o politete in acesta lume.

* Murmurul mersului cu masina era inca in corpul ei.

* un hol in care se revarsa o lumina prafuita.

* Ce fusese mai inati, o intreba el, numele ei, care era Aria, sau placerea de a canta?

* … ceasornicarul […] plecat sa corecteze timpul.

* Nu trebuie sa existe nici intensitate si nici intuneric in practicarea unei meserii.

* … auzea o improscare care ajungea la ea din departarea lumii lui.

* Ca si cum ar fi stiut ca si intunericul era un lichid, si ca un singur cuvant rostit, scos afara, s-ar fi unduit pana inapoi la casa.

* …o politica a maniei tacute

Si vor urma si cateva alte bucati de Divisadero…

Posted in carti, lexèmes

Gaudeamus 2008

19-23 noiembrie 2008, romexpo


Pe listutza de achizitii, figureaza asa :

* lacomie – elfriede jelinek

* acid sulfuric – amelie nothomb

* despre eroi si morminte – ernesto sabato

+ altele cateva carora nu la voi putea rezista

Pt ca “Pianista” a fost aproape la fel de epuizanta psihic precum Crima si pedeapsa, pentru ca pana acum mi-a placut tot ceea ce am citit de Amelie, si pentru ca am inceput sa citesc “Despre eroi” in format electronic si m-am oprit – este genul de carte care trebuie savurata si simtita, atinsa fizic, pagina cu pagina, pentru ca scrierea mi-a parut atat de speciala, incat apropierea de ea trebuie sa fie completa.

Dintre evenimentele zilnice, am ochit cateva lansari, la care mai ca as merge :

* 19 nov 2008 – la stand
17.30 editura poirom – cartea romaneasca
Lansare carte: “O pasăre pe sârmă” – Ioana Nicolae
Prezintă: Ioana Pârvulescu, Marius Chivu, T. O. Bobe

* 20 nov 2008 – la stand
14.00 – 15.00 – edituta paralela 45
Lansare carte: “O istorie critică a literaturii române” – Nicolae Manolescu
Invitaţi: Nicolae Manolescu, Călin Vlasie, Mircea Cărtărescu

14.00 – editura poirom – cartea romaneasca
Lansare carte: “Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române” – Eugen Simion
Prezintă: Alex Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache

* 21 nov 2008 – la stand
15.00 – editura poirom – cartea romaneasca
Lansare romane recent recompensate cu două dintre cele mai importante distincţii literare din lume: “Al cincilea copil” – Doris Lessing (Premiul Nobel, 2007), “Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao” – Junot Diaz (Premiul Pulitzer, 2008)
Prezintă: Magda Teodorescu, Ioan T. Morar, Anca Băicoianu, Bogdan-Alexandru Stănescu

Programul complet aici.

Posted in carti, lexèmes, sémèmes

De demult citite V


Din colectia “Cotidianul”

Truman Capote – Mic dejun la Tiffany –> desi m-am obisnuit ca ecranizarea majoritatii scrierilor sa iasa mai slaba decat “originalul”, si desi am vazut filmul acum ceva timp, pt mine cel putzin, nuvela a fost sub asteptari… desi personajul Holly Golightly pare destul de bine conturat, nu reuseste sa captiveze… m-as fi dorit subjugata de ea… n-am fost… ca stil pe ici pe colo cam aduce cu Salinger.
M-a emotionat in schimb ultima povestioara din volum “O amintire de Craciun” – despre care n-o sa scriu nimic pt ca mi-e lene, s-apoi, oricum fiecare percepe diferit si confera propriul sens cuvintelor…

Junichiro Tanizaki – Jurnalul unui batran nebun –> un batran obsedat de nora sa, banuindu-se a fi indragostit de ea, cumparandu-i bijuterii si indeplinindu-i dorintele pt a fi lasat s-o atinga… pe langa asta insa este si o descriere aproape continua a imbatranirii fizice in cel mai pur stil naturalist… multi termeni din cultura si civilizatia japoneza excelent explicati in notele de subsol… m-as fi asteptat la ceva mai multa poezie dat fiind faptul ca venea din partea unui scriitor japonez, dar chiar nu si-ar fi gasit locul aici – adica romanul este foarte bine scris si documentat, iar cu o sensibiltate exacerbata cititorul s-ar putea chiar imbolnavi de batranete (auto)indusa
(27 ian 2007)

Acum regret ca n-am scris nimic macar despre:
Pacientul englez — Michael Ondaatje
Ochi albastri parul negru — Marguerite Duras
Dormi! — Annelies Verbeke
Insecta — Claire Castillon
Femei in tara barbatilor
le preconizez insa, o recitire…

Posted in carti, lexèmes

bookfest 2008 – achizitii

Au trecut deja doua saptamani de la ultima zi de bookfest… achizitiile acestei editii, pe zile:

Vineri, 6 iunie 2008
yasunari kawabata –
tara zapezilor (humanitas)
henry james — the portrait of a lady
(la spiga languages)
marguerite duras – moderato cantabile
(cartier)
henri brunel – haiku intelepciune sau nebunie ?

Sambata, 7 iunie 2008
boris vian – je voidrais pas crever/ n`as prea vrea ca s-o mierlesc
(paralela 45)
boris vian – moarte pocitanilor
(humanitas)

boris vian – cronici romantate (univers)
paulo coelho – enigma/agenda (humanitas)


Boris Vian si Marguerite Duras au fost “bucuriile” acestei editii, asa cum in trecut a fost “Insuportabila usuratate…” a lui Kundera sau “Incest” a lui Anais Nin…

Posted in carti, lexèmes

De demult citite IV – bookfest 2007

Pentru ca tot am pomenit de achizitiile de la Bookfest 2007, prezentarile pe scurt despre cartile respective la momentul citirii lor…

despre farmecul lucrurilor plictisitoare (alain de botton) – asteptam mai mult de la aceasta carte. Asteptam o alta perspectiva asupra cotidianului si asteptam o alta abordare in ceea ce priveste stilul. Volumul se remarca doar prin o analiza personala asupra operelor lui Edward Hopper raportate la gesturile banale ale fiecarei zi, cateva pasaje aforisitice reusite si, fapt care nu apartine autorului, o foarte reusita adaptare a titlului (in original – On seeing and noticing).

parfumul (patrick suskind) – este singura carte care m-a facut sa-mi doresc disperat sa pot amusina cuvintele si imaginile, sau descrisul. Imi pare imposibil sa nu iesi schimbat dupa trecerea prin acesta carte. Are elemente comune cu Hotii de frumusete a lui Bruckner – ambele tratand acelasi subiect (eternizarea frumusetii prin posedarea esentei sale – parfumul trupului intr-un caz, respiratia in celalat) si ambele cu un final-soc — mult, mult mai dramatic in romanul lui Suskind.
Dat fiind faptul ca am citit acest volum in paralel cu varianta frantuzeasca, ar fi nedrept sa nu remarc traducerea exceptionala din germana realizata de Grete Tartler – absolut deosebita, comparativ.

catafazii (ion duna) – sau variatiuni pe o tema data as spune; insa nu variatiuni repetitive; fiecare reluare de imagine, tema sau constructie semantica aduce un sens nou si o alta profunzime poeziei respective. Prefer totusi primul volum al poetului, Trenul de treiesiunu februarie
(3 iulie 2007)



Va recomand Flori pentru Algernon – Daniel Keyes — este o carte care consuma psihic, nu prin greutate (cum este de exemplu Crima si pedeapsa), ci prin faptul ca solicita maximul de empatie si sensibiliate de care cred ca este capabil un om; sfarsitul este trist intr-un mod previzibil (ma asteptam sa se incheie naspa, dar nici chiar asa) si poate tocmai de-asta foarte reusit.

Povestea pe scurt: Charlie Gordon este un tanar intarziat, caruia i se ofera sansa de “a deveni destept” printr`o operatie pe creier, experimentata inainte doar pe un soricel – el este Algernon. Charlie accepta, si in scurt timp devine superlativul lui genial sau (altfel spus si la fel de fortat) peste masura de genial. Observa insa ca starea sa intelectuala este similara cu evolutia lui Algernon. Cand descopera ca acesta incepe sa dea semne de regresie intelectuala accentuata, intelege ca nu mai are mult…
(25 iulie 2007)

Posted in carti, lexèmes

Bookfest 2008

De astazi incepand, 5 (cinci) zile de Bookfest…rabdare si tutun este tot ce trebuie; si ceva bani; cum pentru primele doua vorba vine, se pare ca ultimul devine esential; desigur, este permis sa te plimbi ca la muzeu prin “salonul cartii din bucuresti”, ba mai mult, aici poti atinge si “exponatele”… singura problema ar fi momentul intrarii: pentru mine este momentul in care uit de orice imparteala a bugetului alocat, timp sau eventuale planuri; pe masura ce inaintez printre standuri, incep sa se creeze in minte tot felul de legaturi, amintiri, calcule si argumente pentru care as cumpara cate o carte declansatoare a conexiunilor respective. Inutil sa intocmesc vreo listuta sau ceva care sa semene cu ideea de organizare…
Intr-un final, sunt carti care ma vor convinge, carti pentru care voi fi sacrificat alte carti – mereu cu speranta catre sinea-mi ca vor fi “razbunate”…


Achizitiile bookfest 2007 – aproape asa cum au fost ele redate la momentul respectiv pe unul dintre forumurile pe unde mai activez :

*Maestrul si Margareta cu doar 16 lei, necartonata, de la Cartier – pt ca de fiecare data cand am citit-o, era fie de la biblioteca, fie a vreunei cunostinte

*Larousse – Dictionnaire de Francais – 10 lei – ceea ce aveam eu era un larousse de poche micut si necuprinzator

*Teodor Duna — Catafaziied. Vinea — al doilea volum de poezii al autorului, recompensat cu premiul national de poezie mihai eminescu pt debut in 2003

* o gramatica lb engleze de la booklet, pt ca e micuta si “portabila”, deci posibil utila

* un poster cu Marin Sorescu

* Tales from Shakespeare – de fratii Lamb — o mai am in doua exemplare, dar era cu CD si n-am rezistat – si mai era si pretul – doar 10 lei

* de la Polirom un singur volum pt ca aproape epuizasem resursele alocate si pt ca humanitasul fusese chiar inainte: Albastru nemerginit, aproape transparent — Ryu Murakami — pt ca am o slabiciune pt albastrul inefabil

* si de la Humanitas, o carte recomandata de o persoana draga mie, in ale carei gusturi literare am foarte mare incredere: Flori pt Algernon — Daniel Keyes

* tot din colectia Cartea de pe noptiera: Parfumul – Patrick Suskind – am vrut-o inca de la gaudeamus 2006

* si in sfarsit, din aceasi colectie, o serie de eseuri – Alain de Botton – Despre farmecul lucrurilor plictisitoare – pt ca-mi placea cum suna dinainte de-a-mi fi recomandata.


Posted in carti, kundera, lexèmes, sémèmes

De demult citite III


Kundera, pe scurt

O recomandare: o carte putzin diferita de “Insuportabila usuratate….”, tot de Milan Kundera – Identitatea – as zice ca firul narativ e in bucla, si totusi cand crezi ca ai reusit sa separi episoadele sa intelegi povestile si perspectivele, te loveste finalul…da’ rau…
(18 ian 2007)


Am terminat de citit saptamanile trecute a patra carte de Kundera – Gluma — dezamagitoare… au fost trei sute si ceva de pagini pe parcursul carora am tot sperat la un ceva care sa-mi placa; desi parte dintr`un roman, personajele principale sunt doar schitate, scriitorul insistand pe contextul politic al intamplarii; bine, si povestea se vrea autobiografica, deci din nou nimic deosebit sau spectaculos; ceea ce este de remarcat si ceea ce-mi si place la Kundera, de la Insuportabila usuratate… incoace, este prezentarea unui moment din multi-perspectiva (un acelasi moment descris prin trairile mai multor personaje), si impactul sau urmarea mai mult sau mai putin deosebita pt fiecare dintre participanti, ca si raportarea la trecutul fiecaruia si explicarea unor actiuni prezente prin prisma unor trairi din trecut.
Ar mai fi si cateva citate sub forma de aforism care mi`au placut, dar doar atat.

(6 oct 2007)