cer aramiu in noapte
de toamna. oare si sufletul
lunii sangereaza?
Reminder – IV
 |
| pinterest.com |
"A poet never rests; he’s always working, even when he dreams"
De ziua Cartilor si a lui Shakespeare, un interviu cu Borges, si fascinatia mea fara sfarsit pentru imaginile vii ale celor care au fost. Un interviu ca o formula magica – despre scris si scriitura, poet si poezie, si cuvinte si destin, in care fiecare sens este atat de atent asezat in fraza, incat privesc repetat 1:39 minute de perfectiune semantico-lingvistica.
In addition to the beauty of his books, he left me this advice.
The task of art is to continuously transform what is happening to us, to transform all these things into symbols, into music, into something which can last in man’s memory. That is our duty. If we don’t fulfill it, we feel unhappy.
A writer or any artist has the sometimes joyful duty to transform all that into symbols. These symbols could be colors, forms or sounds. For a poet, the symbols are sounds and also words, fables, stories, poetry.
The work of a poet never ends. It has nothing to do with working hours. You are continuously receiving things from the external world. These must be transformed, and eventually will be transformed. This revelation can appear anytime.
A poet never rests. He’s always working, even when he dreams. Besides, the life of a poet is a lonely one. You think you are alone, and as the years go by, if the stars are by your side, you may discover that you are at the center of a vast circle of invisible friends whom you will never get to know but who love you. And that is an immense award.
still got the blues
(S)He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song,
I thought that love would last forever: I was wrong.
In context, sunt versuri de jale si dor. Insa eu le-am cunoscut, separat, ca un singur catren. Pana acum ceva vreme, erau versuri de dragoste sfarsita, iubire neimplinita, pierduta, parasita, nefericita etc. De curand, le citesc altfel – cu acea persoana in gand, care imi este reper si etalon, si punctele cardinale care definesc universul uman si profesional si ideea de echipa, care poarta intelepciune si raspusuri la orice intrebare – oricand, care ma entuziasmeaza si tempereaza cand am nevoie, care este sunetul ratiunii si melodia sufletului atunci cand sunt surda la vibratiile lor, al carei zambet aduce zambet, care m-a mai apropiat umpic de perfectiune, cu perfectiunea sa, pe care, desi deja pasim amandoua pe cai diferite, nu am de gand sa o pierd.
*****
Intreaga poezie – mai jos, pentru ca are cateva imagini si constructii de citit – de majoritatea ignorate in favoarea versurilor anterior-mentionate.
Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone.
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He is Dead,
Put crépe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song,
I thought that love would last forever: I was wrongThe stars are not wanted now, put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.(Funeral Blues – W. H. Auden)
Her Words
Versuri simplute, precum o comedie romantica pe care o privesti pentru ca amuza, relaxeaza si mai smulge o lacrima de idealism.
 |
| pinterest.com |
Ora de vara
O postare ramasa in draft-uri inca de duminica dimineatza, cand ziua de muncutz a acutizat umpic acea ora de somn disparuta in negura timpului…
*****
Acesta pendulare in timp si existenta unei ore netraite, imi pare evenimentul cel mai asemanator conditiei umane – Timpul anulat intr-o semi-miscare a pleoapei, Viata trecuta parca prin ne-vietuire, viitorul deja sters din amintire inca inainte de a exista…
Reminder – III
 |
| pinterest.com |
J’accuse!
De fiecare data cand intentionez sa folosesc expresia “j’accuse réception de” imi amintesc de articolul(-scrisoare) lui Zola privind ”afacerea Dreyfus”- istoricul situatiei si al nedreptatii, si numele si argumentele care ii invinovatesc pe toti cei implicati in ancheta. Un articol cat multe carti privind subiectul, scris cu ratiune si suflet deopotriva.
Articolul de citit aici, si incheierea, pe care la un moment dat o stiam pe de rost.
Je n’ai qu’une passion, celle de la lumière, au nom de l’humanité qui a tant souffert et qui a droit au bonheur. Ma protestation enflammée n’est que le cri de mon âme. Qu’on ose donc me traduire en cour d’assises et que l’enquête ait lieu au grand jour !
Cu sapte ani mai tanar
Acum sapte ani ma zbateam intr-o stare de furtuna si deriva. Cred ca am ceva schite de proza scurta, niste poezii si inceputuri de povestiri prin cateva caiete ratacite prin casa. De-obicei nu pot scrie direct pe pagina electronica – trebuie sa fie pe hartie, ca o amprenta fizica a caligrafiei mele. Ce am gasit este un fel de gazel pe care l-am mai postat cu ocazia versurilor mele preferate din Rilke – versuri de acum vreo sapte ani, plus-minus unul sau doi, din perioada adolescentin-romantica a scriiturii mele.
Cu ocazia acestei provocari, am descoperit ca am trecut cumva, cultural-cronologic (- raportat la dimeniunea temporara a existentei mele, desigur), prin toate etapele curentelor literar-artistice: antichitatea – cu descoperiri, intrebari filosofice deitati si deus ex machina, perioada de uomo universale – aviditatea faustica pe care inca o mai traiesc, un fel de baroc – cu exagerari poetice si pompoase, etapa romantica – cu nuvele, reverii si imaginea lui Byron, Eminescu si Chopin pe usa; am sarit peste realism – cu care prea m-am intalnit zilnic in real, si am ajuns la supra-realism si modernism — perioada unei noi exprimari, necautate, cel mai probabil rezultatul, chintesenta sau amalgamul lecturilor si scrierilor anterioare – sau Eu, de acum.
Am mai descoperit in mine si un soi de pseudo-amnezie Korsakoff – prin faptul ca nu-mi amintesc – sau imi amintesc vag – ani din ceea ce am trait; am constiinta existentei lor, a trecerii lor, insa, pentru a-mi aminti de ceea ce eram acum sapte ani, a trebuit sa ma raportez la datele din C.V. Poate o fi felul meu de a nega Timpul…
Poezia:
impotriva a tot ce`a scris fortuna,
destinele ni s`au indragostit
iar tu, carmaci care iubesti furtuna
de portul existentei noastre te`ai lovitsi coborat in marea buzei mele
cuvinte`ai ancorat nepasator
si`a lor cadere, lanturile grele
au strivit in mine`al visurilor zborsi sensul meu inca`i legat de tine
si vorba mea prin gura ta ascultsi viata ta curge inca prin mine
si cand saruti prin gura mea saruti
la Solitude, din nou
Mai trist si apasator decat un tramvai gol, este imaginea unui batran – singur pe o banca de cartier, inconjurat de zgomotul orasului si linistea gradinii de bloc, intr-o zi cu soare de primavara…
*****
Un tramvai gol este mult mai trist decat un metrou gol; poate pt ca in metrou, din lipsa de vizual, privesti asupra propriului sine, in timp ce in tramvai, prezenta oricarei imagini din afara, a exteriorului viu, animat, face, prin comparatie cu golul din jur, (ca) singuratea sa urle infiorator…
Imi place cuvantul – ‘la solitude’… singuratate, loneliness, soledad, solitudine – toate par putin neslefuite, dar ”la solitude!” – parca ar fi exact tiparul unui personaj dintr-o scriere romantica : ravasitor, fragil, visator, trist… un singur cuvant, si parca simt cat toate minutele de Sonata Lunii…
Oda Soarelui
mike oldfield – song of the sun
Poate, daca ascultata repetitiv, freamatul sunetelor il va ajunge, si va razbi astfel definitiv in lupta cu norii si ploaia, care dureaza de zile nesfarsite – cand noaptea nu se mai deosebeste de zi, decat prin responsabilitatile cotidiene. As crea un Univers rasturnat in care i-as trimite Soarelui raze de armonie si chemare, luminandu-i sensurile de care, pare-se, s-a cam ratacit. O melodie-invocatie, care sa alunge ceata din cer – unde, cel mai probabil, norii citesc Nichita, si asculta Alifantis…
Reminder – II
Noesis
Ea devenise incetul cu incetul cuvant,
fuioare de suflet de vant,
delfin in ghearele sprancenelor mele,
piatra starnind in apa inele,
stea inlauntrul genunchiului meu,
cer inlauntrul umarului meu,
eu inlauntrul eului meu.
(nichita – semne 12)
Citesc si recitesc Nichita, si de fiecare data am impresia de intelegere tot mai aproape de Sens.
In urma cu cativa ani era analiza de text, presupuneri si convingerea semnificatiei – insa versurile ramaneau mereu ‘opera aperta’ – in timp, isi asterneau cate un nou strat de interpretare la fiecare recitire.
Acum insa, experimentez un fel de certitudine interioara, un soi de moment noetic, cu imagini mentale si un glas simultan parcurgerii vizuale a textului, care imi citeste sensurile ascunse in cuvinte. Ca si cum, dincolo de text, Eul meu poetic il aude pe al lui recitandu-i intelesuri…
Liebeslied – Rilke
Motivul pentru care am incercat doua cursuri de limba germana – drept optional – in Facultate; mai departe n-am ajuns. Poate, daca as fi stiut de dragostea si razboiul de acum, cu limba sarba, m-as fi incrancenat si pentru versurile lui Rilke.
Au ramas insa cuvinte pe care doar le privesc, nici macar indraznindu-le rostirea.
Au ramas insa cuvinte pe care doar le privesc, nici macar indraznindu-le rostirea.
Am incercat sa ma apropii de sens, prin diverse motoare de traducere. Simt insa cum – necunoscand subtilitatile, semnificatiile sau vorbirea – incercarea de a patrunde versurile indirect, ma indeparteaza tot mai mult de Inteles.
Imi recit, re-recit si ras-recit, asadar, versurile care mi-au declansat interesul, si pe care le-am intalnit demult, ca motto al unui capitol din Torente – Anne-Marie Desmarest, si continui sa-mi doresc sa aflu daca nu cumva traducerea este mai poezie decat poezia insesi:
“Cum pot sa-mi impiedic sufletul
Sa se uneasca cu al tau?”
Nenascutii oameni de zapada
Nenascutii oameni de zapada ningand din albastru.
Nenascutii oameni de zapada striviti de pasul celor intru fiintare.
Nenascutii oameni de zapada amestecati in imensitati amorfe.
Nenascutii oameni de zapada deportati in taramuri de nicaieri.
Nenascutii oameni de zapada pierzandu-se intr-un altfel de albastru.
Random Acts of Kindness
Cand ziua incepe prea trist si prea tarziu, si privesti din departare autobuzul lasand in urma statia in care inca nu ai ajuns, iar asteptarea devine inghetata si nelinistita, un necunoscut iti ofera o cafea “fara misto”, pentru ca a gresit suma introdusa in masinarie si a primit prea multe; si o cafea si un gest minunat erau ceea ce trebuia ca sa insenineze privirea si gandurile, sa privesti oamenii si orasul si viata, sa-ti re-simti sufletul clocotind. Sa zambesti, si ziua sa se transforme in Bine. (11 Ianuarie 2014)
Ineffability
“The subject says that it defies expression, that no adequate report of its content can be given in words. It follows from this that its ‘quality’ must be directly experienced, it cannot be imparted or transferred to others.”
(William James – The Varieties of Religious Experience)
"Am pierdut o batistuta"
Tot cautand o sosetica ratacita de perechea ei ca urmare a misterului – masina de spalat, si reconstituind traseul sosetelei buclucase de la masinarie la uscator, intrebandu-ma retoric si cu voce mirata “A vazut cineva o sosetica?”, m-am pomenit fredonand in sine-mi un cantecel de copilarie:
“Am pierdut o batistuta/
Cine mi-o afla-o/
Eu il rog sa mi-o aduca/
Ca ma bate/cearta mama.”
Nu am acordat niciodata atentie sensului; in copilarie il cantam doar pentru ca-mi placea deosebit constructia “cine mi-o afla-o” – deosebita de comunul “a gasi”. Am avut insa un moment de ‘sudden clarity clarence’: desi verbele sunt la pers I sg, subiectul nu este cel al predicatului – persoana care recita, nici batistuta, nici intamplarea, ci gasitorul – cel care poate a gasit un obiect care nu este al lui, si l-a pastrat; este un cantecel care sugereaza ca insusirea unor lucruri care nu-ti apartin are efect (negativ) asupra persoanei careia ii apartin, si care le-a ratacit accidental.
Nu este deloc un cantecel inocent, cu rime pentru copii si cuvinte alese exclusiv dupa criteriul fonetic, nici un cantecel gen mica-publicitate, ci unul de responsabilizare si empatizare. Cu cat ma gandesc mai mult la el, cu ma uimesc mai mult intelepciunea versurilor si subtilitatile semnificatiei. Un cantec-invatatura, o bucata de “Cuore – inima de copil” in versuri…
Reminder – I
Fara leac
Si io, si ei!
 |
| monty python — off-licence sketch |
Left brain = Right brain
Pornind de la aceasta imagine – oldie but goldie,
dar si de la ultimele doua (si actuala) carti pe care le-am citit si care aprofundeaza un subiect fascinat legat de neurologie, mi-am petrecut dimineata rasfoind, si, desigur, facand teste care – chipurile? – determina partea a creierului dominanta.
Rezultatele m-au amuzat, si surprins-si-nu-prea, de-o potriva. Poate explica cumva esenta contrariilor care ma defineste.
Site-urile: aici – aici – si – aici.
Rezultatele, aici:
Versuri de iarna
Un catren si distihuri [ghazel (?)] de Serghei Esenin. Ultimul vers mi se repeta in ganduri din cand in cand indiferent de anotimp…
Scumpa mea, te-aseaza langa mine,
Ochi in ochi sa ne-atintim mai mult,
Vreau, sorbind privirile-ti blajine,
Viscolul simtirii sa-l ascult.*******
Poarta-n ochi seninul, poarta noaptea-n par,
Nu i-am spus iubitei niciun adevar.M-a-ntrebat: “Afara viscolu-i buimac?
Sa-ncalzesc caminul, focul sa il fac?”Am raspuns iubitei: “Azi prin vant si ger,
Cineva flori albe leapada din cer.Poti asterne patul si sufla-n camin,
Eu si fara tine sunt de viscol plin.”
Retorice IX
to discombobulate – to confuse or disconcert; upset; frustrate.
to discombobulate
discombobulation
discombobulated
discombobulating
In ciuda sensului, imi pare un cuvant care nu poate fi luat in serios – or fi silabele, o fi rostirea, nu stiu; il asociez cu nasul rosu al unui clown. Poate este doar o perceptie exterioara, a cuiva neimplicat nativ in lexicul respectiv; desi am destule cuvinte neaose care-mi genereaza in privire o imagine umpic diferita (fata) de sensul lor.
Vechi(turi)
Joe Fox: It wasn’t… personal.
Kathleen Kelly: What is that supposed to mean? I am so sick of that. All that means is that it wasn’t personal to you. But it was personal to me. It’s *personal* to a lot of people. And what’s so wrong with being personal, anyway?
Joe Fox: Uh, nothing.
Kathleen Kelly: Whatever else anything is, it ought to begin by being personal.
Un citat-draft de prin 2010 sau 11, pe care l-am gasit in istoricul blogului; nu mai stiu contextul, nici filmul, si i-am pierdut insemnatatea de atunci, insa cred ca o pot banui – pluri-multi-perspectiva, relativitate, uman(itate).
Il faut imaginer Sisyphe heureux
Mi-l imaginez pe Camus deschizand fereastra camerei pentru a fuma. A doua tigara din ulima ora. Priveste prin ninsoare in vremuri mitologice, inconjurat de idei de contemporaneitate. Zapada a acoperit din nou pervazul abia dezalbit cu o tigara inainte. Isi cufunda mainile in zapada, indepartand-o cu miscari incete si haotice. Un gest zadarnic, dat fiind faptul ca la urmatoarea tigara, stratul de zapada se va fi reasezat; insa isi simte mainile si rasuflarea inghetate, iar fiinta dezmortita din gandurile care ii coplesiera mintea mai devreme, incercand sa astearna inteles hartiei nescrise. Se simte fizic, material, viu si traind, ca si cand contactul cu inghetul ninsorii il dezvaluie tot mai mult obiectivitatea propriei existente. Un gest inutil, insa plin de sens. Zambeste infrigurat, privind fulgii de nea si straturile care incep sa acopere, din nou, spatiul abia eliberat. Inchide temeinic fereastra, si se reaseaza la masa de scris: “Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”
