Posted in lexèmes, poezie, sémèmes

Cum sa-mi impiedic sufletul….

impotriva a tot ce`a scris fortuna,

destinele ni s`au indragostit

iar tu, carmaci care iubesti furtuna

de portul existentei noastre te`ai lovit

si coborat in marea buzei mele

cuvinte`ai ancorat nepasator

si`a lor cadere, lanturile grele

au strivit in mine`al visurilor zbor

si sensul meu inca`i legat de tine

si vorba mea prin gura ta ascult

si viata ta curge inca prin mine

si cand saruti prin gura mea saruti


Recitind pagini naive si vechi de ani, (re)descopar cate am uitat… se pare ca am crezut dintotdeauna ca (chiar) daca doi oameni nu se iubesc sau nu se poti iubi, ideile si gandurile lor, si mai ales privirile li se pot indragosti… ca unele iubiri, fie ele nefericite sau netraite sunt scrise sa fie, ca unele iubiri sunt senin, altele furtuna…ca un zambet sau un cuvant poate crea zi sau noapte in preajma sa si in suflet… ca uneori putem fiinta exclusiv pentru celalalt, dincolo de propria existenta… ca poate exista o confundare absoluta, pana la identificare, cu celalalt, reflectata in corespondenta gesturilor si a gandurilor… ca ii poti trai fiecare miscare si sentiment ca si cum ai fi el…

Poate de aceea amintirea lecturii Afinitatilor elective imi este atat de neuitat, si poate tot de aceea ma urmaresc versurile lui Rilke de atata vreme…



Cum sa-mi impiedic sufletul

sa nu-l ajunga cutremurat pe-al tau ?

Cum sa-l inalţ deasupra ta

spre alte lucruri, altundeva ?

O, cum, cum l-aş aduna

langa ceva pierdut in intuneric,

intr-un ungher tacut, strain, nefrematand,

ce nu se-ndeparteaza

cand adancurile-ţi luneca departe, unduind.

Ci tot ce ne-nfioara, pe tine şi pe mine,

ne impreuna totuşi aşa cum un arcuş

din doua strune doar un sunet scoate.

Pe ce vioara suntem instrunaţi ?

Şi ce artist ne ţine-n mana lui,

cantec cum altul nu-i ?

(Cantec de dragoste)