Posted in bleuèmes

1 albastru/ luna

Albastrul acestei luni reprezinta fascinatia albastrului : pe langa trandafirii albastri – florile visurilor mele, toate nuantele de albastru; care la o prima privire ingheata, pentru ca mai apoi sa copleseasca. O imagine pe care as putea-o contempla ore si ore, uitandu-ma la ea, si uitandu-ma pe mine…

(photo source: artline.ro)

Posted in carti, lexèmes

targuri de carte



Am ajuns sambata la Kilipirim, in ceea ce as fi vrut sa fie o vizita de curtoazie, sau de curiozitate, dat fiind faptul ca urma Gaudeamus-ul; imi pregatisem de cu noapte listutz, ca sa nu ma dezorientez printre carti:

julia kristeva – moarte la bizant

william h. calvin – cum gandeste creierul.

Dar, pentru ca oferta editurilor a fost mai mult (sau mai putin???) decat saraca, am renuntat la lista.

M-am limitat la doua carti, poate si pentru ca nu am prea avut de unde alege; prima aproape ca s-a impus de la sine: literatura japoneza, pret redus, poveste aparent interesanta – Taiki Yamada – Straini (ed. humanitas). Apoi, de cand am citit Padurea norvegiana, apoi am ascultat cateva capitole din Kafka on the shore, si in final am citit ceea ce pt mine este cartea anului – In noapte, sa cumpar Kafka pe malul marii – Haruki Murakami, mi s-a parut inevitabil. In plus, despre momentul achizitionarii ei nu-mi mai amintesc multe : cand sunt printre carti mi se intuneca si privirea si ratiunea.

Am regretat putin, dat fiind faptul ca intrasem in bugetul pentru Gaudeamus.

La care am fost ieri, cu listutzul stabilit acum cateva saptamani (imbogatit umpic ce-i drept). Am renuntat la Paul Ekman – minciunile adultilor si la Ioan Mihailescu – sociologie generala pe motiv de pret indecent de mare, si la Kawabata – de care am gasit doar Frumoasele adormite (cumparata si citita de multa vreme ; nu stiu de ce cei de la Humanitas au ales acest singur titlu de Kawabata de adus la targ).

Am cumparat in schimb:

Ultimul Godot – Matei Visniec – pt ca ma intereseaza tot ce s-ar (mai) putea spune despre Godot,

Cum gandeste creierul – William H. Calvin – pt ca neuropsiholgia este o materie de aprofundat; in plus, autorul amesteca si lingvistica si antropologia in problema.

Fundamentele psihologiei – Mielu Zlate – pt ca era un must-have la un pret neasteptat de mic.

Si am observat si ca Murakami al meu era mai scump decat la Kilipirim.

A fost un targ de carte tare fructuos; m-a lasat fara resurse financiare pentru a jumatate de luna, m-a coplesit si m-a subjugat din nou, dar a meritat!

***

* Kilipirim – 21 nov 2009

Taiki Yamada – Straini (ed. humanitas).

Haruki Murakami – Kafka pe malul marii (ed. polirom)

* Gaudeamus – 26 nov 2009

Nick Cave – Moartea lui Bunny Munro (ed. polirom)

Amelie Nothomb – Acid sulfuric (ed. polirom)

Roland Barthes – Fragmente dintr-un discurs indragostit (ed. cartier)

Laurent Graff – O singura fotografie (ed. humanitas)

Matei Visniec – Teatru (ed. vremea)

William H. Calvin – Cum gandeste creierul (ed. humanitas)

Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei (ed universitara)

Mihaela Popescu – Dictionar de stilistica (ed. all)

Memorator de psihologie (booklet)

Memorator de sociologie (booklet)

Posted in retorice, sémèmes

Retorice VI

Doua verbe/ substantive mi-au atras atentia azi-noapte, prin curiozitatea de a descoperi motivele aparentei radacini comune:


a distr-uge/ distrugere; a distr-a/distractie

lat. destruere / distrahere

fr. détruire/ distraire

it. distuggere/ divertire (din lat.divertere)

sp. destruir/ divertir (din lat.divertere)

( fabulous lettering-caro wallis – flickr.com)


Se pare ca romana si franceza, probabil printr-un calc lexical, au atribuit lui ‘a distra’ si sensul de ‘distractie’, si cel de ‘distragere’, romana pastrand sau incluzand, si forma corect-etimologica ‘a distrage’.


Se mai pare ca in limba romana, ‘a distruge’ a venit pe filiera italiana (distruggere), in timp ce ‘a distra’, a fost preluat din franceza (distraire) ; de aici aparenta etimologie/ radacina comuna a celor doi tremeni (distruggere/ distraire).


Mi s-ar fi parut fascinat cum, prin evolutie fonetica sau imprumut, unele limbi sa fi pastrat paronimia (e/i), in timp ce altele sa fi transformat-o intr-o aparenta radacina comuna… intamplare, sau ‘un mod de a se crampona de fericire’ ?

Nici una, nici alta, pare-se.

Posted in irealitati, sémèmes

Irealitati

Dupa ore si ore de nesomn, mersul pe strada este ca un vis ; iar cand latra un caine pe care il simti aproape dar nu-l poti vedea oricat de insistent ai privi in jur, mintea iti sopteste : asculta « nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră. »


Si mersul metroului exprima viteza gandurilor tale – ameteala lor este viteza lui tot mai crescanda. Mintea este locuita de imaginatii, temeri si demoni ; mainile tremura, privirea devine ceata. Trebuie sa te mentii gandind, chiar si prin inchipuire ; sa ramai treaz, ca intr-o situatie limita de supravietuire, cand tot ce atingi iti zgarie pielea suprasensibila.


Apoi te intrebi de ce, dupa ore si ore de nesomn, inaintezi mai repede decat cei care ies din metrou – parca somnambuli intr-o procesiune funebra. Sus, oamenii devin siluete, iar masinile culori trecandu-ti prin privire. Asteptarea se aude in ritmul unei melodii inexistente, ca intr-un film absurd.



Abia dupa ore, cursuri de timp si cursuri de cunoastere, cand totul se sfarseste, iti doresti sa poti inchide ochii, si sa te prabusesti. In somn. In cealalta irealitate.


Posted in lexèmes, sémèmes

Despre sensibilitati absurde…

Un text la care ma gandesc intens de cateva zile…


Care va să zică, mă pregăteam să adorm întins alene pe o canapea dintr-un hotel din frumosul oraş comunist Bratislava, şi înainte să adorm, fiind eu în starea aceea plăcută dintre trezie şi somn, cu burta plină şi molcom-fericit, m-am gîndit la povestea de dragoste pe care mi-o spusese Radu Tudoran la Snagov, cu vreo lună în urmă. De după colţul camerei în care eram se auzea sforăitul stins al autorului romanului Toate pînzele sus! Ghidat de acest sforăit, care anunţa somnul unui om împăcat cu sine, mi-am depănat povestea în minte.



Lui Radu Tudoran îi plăcea enorm să înoate. „Nu era ceea ce intram în apă – a arătat lacul Snagov cu un gest larg –, înotam de-adevăratelea o vreme şi cînd oboseam făceam pluta ore întregi privind cerul şi norii, dacă erau nori, şi gîndindu-mă la ale mele. Eram tînăr pe atunci, nu ca azi, cu toate că şi acum îmi petrec măcar o oră cu burta în sus, plutind pe lac, pe jumătate adormit. Aşa eram şi atunci, pe la prînz, apa era călduţă şi clipocea liniştitor. Eram cu ochii închişi şi cîte un val anemic îmi spăla din cînd în cînd faţa, nelăsîndu-mă să adorm de-a binelea. La un moment dat, cîţiva stropi mi-au poposit pe faţă şi pe burtă.
M-am gîndit că a început să plouă şi am deschis ochii.
Cerul era senin, fără nici o scamă de nor. S-a auzit un plescăit şi un şuvoi de apă mi-a inundat faţa.

M-am întors în partea din care venise zgomotul şi am văzut un caiac. În caiac era o fată frumoasă, care din cînd în cînd mă stropea cu padela. A rîs spre mine şi a spus: «Credeam că eşti mort şi nu ştiam ce să fac, aşa că te-am stropit». Am rîs şi eu şi am întrebat-o ca un prost ce face acolo, cu toate că se vedea de la o poştă ce făcea. «Mă antrenez, a spus şi a rîs. Da’ tu ce faci în mijlocul lacului?». Visez, am spus eu şi ea a rîs din nou. Era pe la amiază, soarele îmi bătea drept în ochi şi am început să înot agale pe lîngă caiac. La un moment dat, s-a întors spre mine şi a strigat: «Ne vedem mîine, dacă mai ai chef să visezi!», după care s-a depărtat rapid, caiacul lăsînd o dîră de spumă în urma lui.



A doua zi ne-am întîlnit din nou, tot în mijlocul lacului. Am ţinut-o aşa vreo săptămînă, îi spusesem că sînt scriitor, ne-am împrietenit şi într-o zi am invitat-o să-mi vadă «proprietăţile». Ce să zic? A fost o dragoste fierbinte care a durat toată vara. Ea fugea în fiecare noapte din cantonament şi poposea în patul meu. Curînd era de-a casei şi nu se sfia să umble goală peste tot, noroc că nu am vecini prea apropiaţi.

Din cînd în cînd plecam cu motocicleta în oraş, de vreo două ori am luat-o şi pe ea. Era o fată simplă şi frumoasă care se îndrăgostise de mine şi nici eu nu eram prea departe de aşa ceva. «Ce-o să facem la toamnă?», m-a întrebat într-o seară şi a început să plîngă. Am mîngîiat-o şi i-am spus că vom găsi noi o soluţie. Pe urmă a venit toamna. Eu plecam din ce în ce mai des în oraş, ea nu mai avea de stat în cantonament decît cîteva zile. Mă pregăteam de despărţire şi ea plîngea din ce în ce mai des. Într-o seară, cînd m-am întors, lipsisem vreo două sau trei zile, nu mai ştiu, i-am găsit hainele împăturite frumos pe un fotoliu. Pe ea am găsit-o goală, ghemuită cu genunchii la piept într-un dulap. Se otrăvise“.

(La Romania literara XXIX, Stefan Agopian – Academia Catavencu)


Mi-ar fi placut sa fi fost gandurile ei, ultimele momente, hotararea, gesturile, ezitarile sau determinarea, modul cum si-a recitat poate Gorunul, ultimele cuvinte gandite sau sonore, graba, lentoarea ; imi doresc sa o fi putut cunoaste indeaproape pe fata care a hotarat sa moara pentru ca – poate – se indragostise, sa stiu gandurile si sentimentele ei atat de exact, incat sa ma confund cu ele… nu pot si nu Imi pot explica…ma fascineaza.


Poate este contextul… este un moment in care incerc sa gasesc un raport intre teoriile/ concluziile lui Durkheim din Sinucidere, si Mitul lui Sisif al lui Camus ; desigur, la un anumit nivel, nu este nimic de descoperit; dar asa, pur si simplu…


Asadar, “Paginile care urmează vorbesc despre o sensibilitate absurdă”

xxx