Impresie. Albastru inefabil…

O plimarica de ieri – cand inca ma mai tineau picioarele, aveam talpi, aveam tendoane, genunchi, muschi si rotule… 🤪🤪🤪

Doua zile de tacere, doua zile de migrena – zile cu sentimentul constant de “trebuie”, ca si cum as exista incomplet, cu vinovatie si rusine, o obisnuita interna pe care mi-am creat-o cumva, de a scrie zilnic, de a-mi bifa listutzul, pentru ca altfel nu mi-as putea regasi armonia, pacea, surasul… apoi, m-am amintit pe mine, oferindu-mi timp de durere, pentru a aprecia si iubi zilele cu raze de iubire si nedurere pe care le-am trait si vor sa vina…

Fara cuvinte, doar —> 😂😂😂.

Cand totul parca te poarta in amintirea ultimelor jocuri jucate privind – God of War & Uncharted 4 – zei nordici, pirati, comoare pierdute, farmec, fascinatie, filmul al carui creator esti Tu…

Banuiam io ca in fiecare noapte traim printre stele!… ✨✨✨

Miku (sora mea = copil micutz > Micoutzou > Mikutz > Miku) si cu mine ne-am creat o obisnuinta recenta de a citi aceleasi carti pe care le citeste ea – ea imi trimite titlul si poza cartii recent incepute sau pe care urmeaza a o citi, eu o cumpar in format kindle.

Ieri mi-a trimis pozicul, eu am cumparat cartulia – desi ma aflu inca in valtoarea Muntelui vrajit…

Azi-noapte, sau, mai degraba, inspre dimineata imi scrie Miku: ‘Dormi?’ – cand Miku scrie ‘dormi?’ stiu ca trebuie sa nu dorm. Nu dormeam, dealtfel – abia ma imbolnaveam impreuna cu Hans Castorp.
Aflu astfel, ca ii lipsesc pagini din carte; pentru o nano-secunda am suspectat ca poate dorm, si il traiesc prin vis pe Italo Calvino.

Mi-am zambit, i-am zambit si lui, si la 4 ora mea/ 6 – ora ei, ii trimiteam capturi de ecran ale celor trei capitole lipsa. Si mi s-a parut ca traiesc cel mai dragut si tandru sentiment dintotdeauna… nodul etern si inefabil legandu-ne sufletele indepartate de mii de kilometri distanta, care se divinizeaza si adora si sustin si protejeaza si isi trimit pagini lipsa din carti, prin facebook, in nesomnul luminii diminetii si a paginilor de pana atunci…

Ce-mi mai sugereaza FB si imi place:

Arta simplicitatii, delicatetii si dragalasheniei… sau amintirea ca imi placea sa pastrez resturile creioanelor ascutite pentru ca purtau parfum de imaginatie si curcubeu… sau un memento al dragului de scris…

Ce minunat citat! Ce si mai minunat titlu! In consecinta, imi voi cumpara cartea. Simt deja ca rezonam…

Pe unde am mai ratacit in visare de albstru inefabil 💙

De cand am reinceput Twin Peaks, in fiecare noapte – invariabil – reaprind lumina de frica de Bob si aparitiile lui bantuitoare… irational si aproape necontrolabil…

😅😅😅

Imi privesc cutiutzul de la Rituals zilnic, frecvent, constant, cu surasul revelatiei unei fiintari intru magie – un univers armonios, luminos, aproape fericit, asternandu-mi-se in idei si sentimente, dimprejur si dinauntru… raze de lumina irumpand din cei pe care ii iubesc, scrierile pe care mi le citesc, frumosul pe care aleg sa il descopar, viata pe care incerc sa o construiesc in juru-mi…

Doua zile de pauza de citit – pentru a ma dezintoxica de zilele intense de Zafón si de cele cel putin sapte luni in care am citit zilnic, si ma gandesc ca as continua cu “Muntele vrajit” – insa, am un soi de senzatie, un sentiment ca sufletul meu nu va rezista acestui continuum de carti-Minune si mi se va evapora zdrobit sub magia coplesitoare a scriiturii…

“Muntele vrajit” – cartea pe care o iubesc, o dragoste care dureaza din liceu, cartea Perfecta, completa, ametitoare, care ma tine intr-o imbratisare continua de ani…

Deoarece imi displac maxim numerele pare, nu puteam sa termin seria in VIII – desi ar fi fost un infinit vertical…

Poate si pentru a mai zabovi putin in magie, cateva extrase din “Labirintul spiritelor” – in cautarea melancoliilor prezente si a paginilor recent trecute…

“Stories have no beginning and no end, only doors through which one may enter them. A story is an endless labyrinth of words, images and spirits, conjured up to show us the invisible truth about ourselves. A story is, after all, a conversation between the narrator and the reader, and just as narrators can only relate as far as their ability will permit, so too readers can only read as far as what is already written in their souls. This is the golden rule that sustains every artifice of paper and ink. Because when the lights go out, when the music ends and the stalls are empty again, the only thing that matters is the mirage that has been engraved in the theatre of the imagination all readers hold in their mind. This, and the hope every maker of tales carries within: that readers will open their hearts to these little creatures made of ink and paper, and give them a part of themselves so they can be immortal, even if only for a few minutes.”

*****

“Every day I became more convinced that good literature has little or nothing to do with trivial fancies such as “inspiration” or “having something to tell” and more with the engineering of language, with the architecture of narrative, with the painting of textures, with the timbres and colours of the staging, with the cinematography of words, and the music that can be produced by an orchestra of ideas.”

Gata, am terminat. Ieri.

Am inceput sa plang cu 70 de pagini inainte de final, cand sfarsitul plutea deja printre randuri. Epilogul este mai degraba un mini- metaroman – ars poetica decat un capitol, iar Cimitirul Cartilor Uitate un soi de Perfectiune – in care forma se imbina cu fondul, scriitura si imaginarul devin poezie si plutire, iar armonia intregului se transforma in Zburator insinuandu-se in fire, nesomn si vise deopotriva…

O mentiune pe care am gasit-o draguta si adorabila:

“The first piston fountain pen was patented in 1827 by a Romanian called Petrache Poenaru, but it wasn’t until the eighteen eighties that it was perfected and began to be commercialized on a large scale.”

Ieri am citit doar 85 de pagini; mai am 115. As fi putut, desigur, prelungi ziua si mai mult inspre dimineata, insa, m-am speriat. Ideea ca in cateva ore imi ramane singuratatea de dupa, m-a surprins cum – probabil – se manifesta un atac de panica: tremur, inghet si transpiratie – ale sufeltului, mai degraba decat trupul… M-am oprit. Cat dureaza ca o scriere sa iti devina celule, sange, respiratie? Uneori un cuvant, o fraza, sensuri…

Asa arata existenta, cand intalnesti scrieri care se insineaza printre idei, simturi, sentimente, fiinta, si ti le fura…

Mai am 313 pagini – si sunt parte realitate, parte fraze, cuvinte si actiune din carte… parca realitatea mi se anuleaza si se identifica mai mult cu scriitura, decat cu ea insasi… precum o acuarela care dubleaza realitatea, aproape anuland-o…

Fix asa! Ca un torent, ca o cascada, care in loc sa se prabuseasca in hauri, se ridica inspre ceruri, inspre zbor si plutire, elevatie (im)personala de umbre si lumini si mister, curiozitate, hipnoza, nebunie… aproape ca nu mai stiu altceva, si nu mai stiu de mine – in vis si in trezie traiesc doar Cimitirul Cartilor Uitate…

“She let herself be lulled by the perfume of the words and was soon lost among them, succumbing to the torrent of images and rhythms that oozed from the story of Ariadna’s adventures and her descent into the depths of that enchanted Barcelona.

Every paragraph, every sentence, seemed written in a musical key. The narrative drew her eyes through a cadence of timbres and colours that sketched a theatre of shadows in her mind.

She read without pause for two hours, relishing every sentence and dreading the moment she would reach the end. When, upon turning the last page, she came across the illustration of a curtain crashing down on a stage and making the text evaporate into shadowy dust, Alicia closed the book over her chest and lay down in the dark, her gaze still lost in the adventures of Ariadna in her labyrinth.

Bewitched by the magic of that story, she closed her eyes and tried to sleep.”

Cred ca pe langa carti, incepe sa ma pasioneze si stilourile sau pixurile – pentru mine – de colectie. Ma pierd in frumusetea, delicatetea, diafanul lor…

Am incheiat volumul III; l-am terminat, vorba vine; pentru ca nu l-am terminat, asa cum, pare-se, nu am terminat nici cele doua volume anterioare. Ma ucide acest Zafón, si totusi ma cufund in prizonierat mai profund ca niciodata…

“He looks at her for a long time and smiles. ‘I love you,’ he says, and kisses her, knowing that the story, his story, has not ended. It has only just begun.”

Probabil, in timpul somnului profund care paralizeaza trupul, sufletele se intalnesc in universul afinitatilor elective, si discuta, vibreaza sau viseaza. Apoi, isi aleg sufletul suprem care sa le astearna pe hartie, intru etern… asa mi-am recunoscut o parte din suflet, in The Angel’s Game…

***********

“One of the peculiarities of Barceló’s bookshop was that books were spoken about as if they were exquisite wines, catalogued by bouquet, aroma, consistency and vintage. ‘An excellent choice, Señor Barceló, although I’d be more inclined towards the updated and revised edition.’ ‘Eighteen sixty?’ ‘Eighteen ninety-three.’ “

***********

“I stepped into the bookshop and breathed in that perfume of paper and magic that strangely no one had ever thought of bottling.”

Sapte zile de cand am inceput seria “cimitirul cartilor uitate” – am trecut de jumatatea romanului 2, 700 de pagini deja si nesatul continua…

Citesc Zafón, pe canapeaua mea gonflabila, si ma simt ca si cum as inota printre cuvinte, fraze, mister; o plutire armonioasa, ca un zbor subacvatic… si cufundarea imi este atat de intensa si de profunda, incat azi-noapte mi-am visat visele narate in acelasi ritm si cadenta in care imi citesc, fiind eu si totusi nefiind eu, ci personajele cu care si pe care le traiesc de aceste cateva zile…

Da, mi-as dori un pat suspendat, sa plutesc si fizic, nu numai prin vise…

Ce a mai desenat deepaksart – vise, zambete, optimism, un suflet de tandrete…

Mi-as dori sa pastrez aceasta imagine sculptata in creier. Sa nu uit ca povestile sunt sensuri, cuvinte, aventuri, momente, secunde, priviri, ani, curaj, determinare, iubire… cerneala, pana, hartia – imi apartin. Ca povestea este Eu…