Author: bleu_ineffable

Voaluri de sclipiri –

nefiintari de gheata.

Antinomie.

O singura fraza, pluriperspective…

Te sigo amando…

Acum ani, aveam un alt soi de intelepciune… nu imi pot da insa seama daca a evoluat, sau in-… 🤔

Unele ganduri sunt precum instantanee… inspiratii de moment, cuvinte si sensuri de nerepetat…

Ziua in care tapetam peretii sufletului cu Poezie, impregnam gandurile cu versuri, iar bataile inimii rimeaza reverie…

Cand mergi la pub pentru o bere si o aniversare, si sfarsesti prin a imprumuta o carte care completeaza lectura de moment, pare ca realitatea devine o extensie a paginilor de carte…

La Multi Ani, univers magic – in care ma autoizolez intr-un prizonierat visator, intens, si mereu indragostit!…

In fiecare dintre noi exista un “I” – La Multi Ani! 🦋🦋🦋

M-a prins rasaritul in tren – nu as fi evadat niciunde, dimpotriva – am ramas intr-o statica miscare, un hipnotism de petale de trandafir transmutate in cer, de verde de primavara pictat in privire, pupile si iris, de contopire cu infinitul colorat in azur inefabil…

Uneori un martisor nu trebuie sa fie martisor, ca sa fie martisor – uneori martisorul ti se prinde de suflet si dmane acolo cu zambete, parfumuri de soare si primavara….

Are un nimb deosebit 1 Martie – de inceput, viata, decizii; poate mai puternic decat deciziile de Revelion… cumva, in suflu de iarna, cautam Viata…

Am citit un articol despre patafizica doar ca sa simt, cumva, imbratisarea pasiunilor lui Boris in jurul meu…

Pare-se ca am gasit solutia imaginata la problema absentei lui fizice…

De asemenea, am recitit despre Patafizica si patafore; mi-ar placea un experiment pataforesc – cu metofore de gradul al doilea sau mai mult.

Scriitura ca problema matematica. Lectura, probabil, s-ar complica cu un grad mai putin. Totul ar deveni, poate, armonie si imbinare de suflet si ratiune…

*****

De ceva vreme simt un soi de pelicula de somn pe creier – un strat de somnolenta si vise pe care nu il pot inlatura; ma constientizez traind, respirand, activand, imi indeplinesc indatoririle banalului in mod normal, insa fara trezie.

Trezirea insasi devine dificila – fiecare seara cu o noua promisiune de reducere a momentului de trezire, fiecare dimineata noi amanari pana la momentul in care o lenevire in plus devine intarziere.

Existenta imi devine cumva robotica, aproape automata.

Astazi insa, si ieri m-am aflat trezindu-ma cu mult inainte de cea mai indepartata amanare.

Pentru ca semi-existenta mea a trait in ultimele luni impreuna cu Elena Ferrante – volumele ei in romana si unul in italiana. Am schimbat, insa, universul – si m-a trezit curiozitatea, nerabdarea a descoperi daca noua carte-scriitura va purta in ea magia si suspansul ultimelor…

Citesc Elena Ferrante – L’amica geniale/ La storia del nuovo cognome, si imi revine nebunia faustica.

Notez cuvinte, sensuri, traduceri, fraze, timpuri verbale, plurale, genuri si imi doresc disperat sa nu (imi) fi trebuit – sa nu fi fost necesar sa notez ceea ce pentru altii este uz curent, normalitate, banal. Imi pare incorect, si simt revolta, desi cu certitudinea ca sunt ganduri prostesti.

Imi doresc insa, ca ceva in sine-mi sa deschida access nelimitat la cunoastere – sa nu simt neputinta, frustrare, micime gandind ca este ridicol sa notez cuvinte pe care le stiu, doar pentru ca traiesc cu incertitudinea cunoasterii sau a propriilor mele cunostinte…

Stupizenii platoniciene…

Astazi am trait prima dimineata innourata din ultimele doua luni; pare-se ca si soarele resimte semi-finala de ieri.

Ca si cum dezamagirea infrangerii s-a transformat in oglinda reflectand sentimente si modificand consistenta cerului si a luminii.

Acum ploua – si poate pentru prima oara, fiinta mea absoarbe racoarea, umezeala si picaturile cu o sete de desert, dupa zile aparent interminabile de raze asurzitoare…

M-am intors acasa in timpul semi-finalei Croatia – Anglia; strazi pustii, fara oameni, trafic, nici macar pisoi sau tril de vrabiute. Ca in vreme de razboi sau de zi de an nou.

Aproape ca am resimtit ca palpabila speranta vibrand din fiecare casa: o natiune care pentru 90 de minute (120 pana la urma) s-a bucurat, a plans si a disperat la unison. Oameni pentru care astazi timpul s-a scurs descrescator, pana la meci, si apoi un vartej de sentimente.

I-am invidiat in cel mai abject mod posibil.

O echipa cu si pentru care sa traiesti meciuri este un soi de scop indirect, motivatie sau motiv sa simti Viata si emotii.

Imi voi aminti CM 2018 ca pe un imens gol – eu nu am avut o echipa de sustinut, nu am avut emotii, nu am plans, nu m-am bucurat, nu am incurajat, urlat, simtit ca albesc, ca disper, ca ma dezintegres de bucurie sau tristete. De cand s-a retras Sir de la United, si apoi Nemanja, Rio, Edvin, Patrice, plutesc in deriva; nu mai rezonez nu nimeni si nimic; inca tremur pentru meciurile din campionat si din Champions League, insa la intensitate redusa.

Cred ca pricep astfel nostalgia generatiilor trecute pentru vremurile pe care le-au trait: au fost probabil timpuri in care s-au simtit traind, asa cum eu am trait candva meciurile lui United si asa cum nu ma pot adapta prezentului in neputinta de a imi reinvia sufletul.

Probabil cu totii avem nevoie de un scop; astfel, la inceput de C.M., am hotarat sa imi aleg o echipa pe care sa o sustin; am oscilat intre Spania – pentru DeGea si Portugalia – pentru Ronaldo; m-am oprit la Portugalia pentru ca mi-as fi dorit pentru Ronaldo mini-tripla Euro-Champions League – Campionatul Mondial; nu a fost sa fie. Poate spre binele meu, pentru ca o particica din mine a sperat noua ani de zile ca Ronaldo se va intoarce la United si eu imi voi recapata sentimentele. Le-a recapatat Juventus.

De dragul fotbalului in sine inca urmaresc evolutia meciurilor, iar finala Franta – Croatia imi rezoneaza in ganduri doar un “muahahahaahahhaaaaa” amar.

Poate ursitoarele daruiesc fiecaruia, de fapt, cate o cutie a Pandorei; a mea tocmai s-a inchis…

“Daydreaming is one of the key sources of poetry – a poem often starts as a daydream that finds its way into language – and walking seems to bring a different sort of alertness, an associative kind of thinking, a drifting state of mind.” (edward hirsch)

*******

Cand tot ce te inconjoara devine vis si poezie, iar copacii sunt ramuri de primavara, si soarele este zambetul albastrului, zborul de fluturi albi calea-ti marcata pe o harta invizibila, si Universul tau este cel mai confortabil magic loc in care te-ai putea re-gasi…

Incerc sa imi explic ce ma atrage intr-atat la acest serial, incat l-am revazut pentru a doua oara in decurs de zece zile – 5 sezoane, peste o suta de episoade: poate dialogurile si jocurile de cuvinte, poate cum fiecare personaj este in armonie cu sine – de la vestimentatie, atitudine, personalitate, pana la ticurile verbale, poate prieteniile, incredere cu incredintarea vietii, sentimentul de familie si familiaritate, melanjul comedie-actiune, subintelesul fiecarui episod, provocarile, poate iubirea, poate melodia de inceput, poate zambetul, poate o tanjeala de a mea de a infiltra in atmosfera lui, sau poate o tanjeala de a mea de a transfera din atmosfera lui in atmosfera zilnica a mea…

Poate este posibil sa te indragostesti de un serial, asa cum te indragostesti de o carte…

Sunt zile de cand l-am terminat, din nou, si ma descopar ca imi este dor, iar…

S-ar putea sa fie poezia mea preferata din volumul virtual al lui Nautilus; versuri care seamana bulbi printre circumvolutiunile creierului meu, inflorind parfumuri si culori nestiute – paduri tropicale, savane, gradini botanice, oxigen si sufocarea coplesitoarea a cuvintelor si sensurilor…