De ceva vreme simt un soi de pelicula de somn pe creier – un strat de somnolenta si vise pe care nu il pot inlatura; ma constientizez traind, respirand, activand, imi indeplinesc indatoririle banalului in mod normal, insa fara trezie.
Trezirea insasi devine dificila – fiecare seara cu o noua promisiune de reducere a momentului de trezire, fiecare dimineata noi amanari pana la momentul in care o lenevire in plus devine intarziere.
Existenta imi devine cumva robotica, aproape automata.
Astazi insa, si ieri m-am aflat trezindu-ma cu mult inainte de cea mai indepartata amanare.
Pentru ca semi-existenta mea a trait in ultimele luni impreuna cu Elena Ferrante – volumele ei in romana si unul in italiana. Am schimbat, insa, universul – si m-a trezit curiozitatea, nerabdarea a descoperi daca noua carte-scriitura va purta in ea magia si suspansul ultimelor…
