Impresie. Albastru inefabil…

…si timpul si emotiile si momentele si viata pierdute in acest rastimp alaturi de ceilalti, recuperate si traite… iar daca ceilalti au pierit intre timp, purtandu-si durerea pierderii inca in suflet, sa invie la randu-le intru recuperarea timpului rapus de boala…

Eterna si fascinanta natura… un soi de articol care imi copleseste creierul si imi inforeste emotiile…

Din cand in cand vizitez acest vis virtual… si visez o camera absurd de imensa in care sa detin ca un zbor fiecare tablou sau desen care aproape ca ma sufoca de un amestec de sentimente – predominant reverie si fericire…

Acum, dupa patru ani de la postare, cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mai mult ma distreaza. Mi se blocheaza ratiunea cand incerc sa scriu sau sa vorbesc incorect – ironic sau de amuzament. Insa, daca as reusi, simt ca as trai un soi de delectare ciudata pe care nu mi-o pot explica; poate de fiinta supusa regulilor, care incearca sa descopere libertatea… nush…

Pasind prin negura trecutului, imi pare ca dintotdeauna mi-am dorit un hamac; iar acum imi mai pare ca niciun spatiu nu este prea mic pentru un hamac…

In ce mod mi-as ilustra melodia preferata? si care este cantecul meu preferat? 3 doors down – kryptonite? the cult – painted on my heart? depedro – te sigo sonando? si daca as fi avut fericirea sinesteziei, cum mi s-ar fi infatisat? ce gust sau parfum ar fi avut? cum as fi simtit? altfel? mai intens? ca o si mai profunda contopire?!…

Doamne, fiintarea mea scoate niste sunete ciudate de fiecare data cand ma inconjor de versurile lor – ca de zambet sau lacrimi, sensuri regasite, lumina si iluminare sau, poate, iubire…

Poate ratez floricelele la microunde pentru ca in loc sa numar “un mississippi, doi mississippi, trei mississippi” eu numar “un Cantona, doi Cantona, trei Cantona”?! 🧐🤔🧐

Cu ce imi mai petrec timpul – un serial – 4 sezoane, 99 de episoade – o echipa de genii, atat de genii, incat:

“If the collective IQ of NASA scientists had a baby with the brains of MIT researchers, they’d give birth to us.”

Rad, plang, iubesc, astept povesti de dragoste, actionez, caut dreptate, ma destept…

De acum sase ani, si impresia persista…

Stelele noptii, si stelele si lumina celorlalti…

“Wow! ce minunatie! daca realitatea ar fi un desen…” – am soptit sufletului incantat, incercand sa mi-l reposed din uitarea incantata in culoare…

Insa, acum un veac si ceva, in 1909, Katayama Tōkuma traia deja in imaginar in bucata infatisata mai sus; cel mai probabil o asternuse deja pe hartie, si incepea sa se contureaze si fizic, in realitate… peste ani, un baiat deseneaza Palatul Akasaka – un desen care, mai degraba decat sa fie al cladirii in sine, este de fapt o re-reprezentare a ideii initiale, a imaginii primordiale a bucatii de palat din imaginatia lui Tōkuma – ca o punte peste timp, ca o conectare indirecta, si totusi precisa, la imaginarul imaginatorului. Pentru ca desenul, nu este atat obiectul, cat imaginatul din trecut inchipuit in mintea creatorului originar… Mind-blowing si fascinant…

Fruzarind rafturile de ebooks de la Humanitas – din care adaug compulsiv in cosul de cumparaturi, o carte si o descriere (pe care carte am adaugat-o compulsiv in cosul de cumparaturi):

„Natura tocmai dezvăluită a raportului dintre circumferinţă şi diametru pare înconjurată de o aură filozofică, iar aceasta ridică imediat constanta la nivelul unui parametru fundamental al universului şi al cercetării raţionale a realităţii. În plus, ne obligă să formulăm o serie de întrebări: care e natura acestui număr? Există cu adevărat ceva profund în constanta asta?“ — Pietro Greco

Se intampla ca uneori, calatorind in afara cadrelor imaginarului, sa descoperim ca realitatea este cea mai ireala pictura…

Cele trei gratii intrupate intr-una singura – plutire, reverie, armonie, zbor… ma aflu, din nou, cu nesat, intr-o stare de fascinatie hipnotica…

Daca as sti si eu sa pictez sau sa desenez! sa imi imaginez ideile, si sufletul si sentimentele, si privirea pe panza… asa, ma pierd doar in creatiile altora si in sufletele lor in care regasesc o parte din afinitatile mele estetice… ah, si mi-am daruit de ziua mea (acum trei luni deja! – ce revelatie infioratoare) cateva tablouase Paint by numbers – de tre’ sa le umplu eu in culorile corespunzand numerelor; dar nu am incercat inca – imi tremura mainile de emotie doar la gandul… 😅😅😅

Inca o bucata de suflet pe zidurile lumii – acción poetica 💙

O plimarica de ieri – cand inca ma mai tineau picioarele, aveam talpi, aveam tendoane, genunchi, muschi si rotule… 🤪🤪🤪

Doua zile de tacere, doua zile de migrena – zile cu sentimentul constant de “trebuie”, ca si cum as exista incomplet, cu vinovatie si rusine, o obisnuita interna pe care mi-am creat-o cumva, de a scrie zilnic, de a-mi bifa listutzul, pentru ca altfel nu mi-as putea regasi armonia, pacea, surasul… apoi, m-am amintit pe mine, oferindu-mi timp de durere, pentru a aprecia si iubi zilele cu raze de iubire si nedurere pe care le-am trait si vor sa vina…

Fara cuvinte, doar —> 😂😂😂.

Cand totul parca te poarta in amintirea ultimelor jocuri jucate privind – God of War & Uncharted 4 – zei nordici, pirati, comoare pierdute, farmec, fascinatie, filmul al carui creator esti Tu…

Banuiam io ca in fiecare noapte traim printre stele!… ✨✨✨

Miku (sora mea = copil micutz > Micoutzou > Mikutz > Miku) si cu mine ne-am creat o obisnuinta recenta de a citi aceleasi carti pe care le citeste ea – ea imi trimite titlul si poza cartii recent incepute sau pe care urmeaza a o citi, eu o cumpar in format kindle.

Ieri mi-a trimis pozicul, eu am cumparat cartulia – desi ma aflu inca in valtoarea Muntelui vrajit…

Azi-noapte, sau, mai degraba, inspre dimineata imi scrie Miku: ‘Dormi?’ – cand Miku scrie ‘dormi?’ stiu ca trebuie sa nu dorm. Nu dormeam, dealtfel – abia ma imbolnaveam impreuna cu Hans Castorp.
Aflu astfel, ca ii lipsesc pagini din carte; pentru o nano-secunda am suspectat ca poate dorm, si il traiesc prin vis pe Italo Calvino.

Mi-am zambit, i-am zambit si lui, si la 4 ora mea/ 6 – ora ei, ii trimiteam capturi de ecran ale celor trei capitole lipsa. Si mi s-a parut ca traiesc cel mai dragut si tandru sentiment dintotdeauna… nodul etern si inefabil legandu-ne sufletele indepartate de mii de kilometri distanta, care se divinizeaza si adora si sustin si protejeaza si isi trimit pagini lipsa din carti, prin facebook, in nesomnul luminii diminetii si a paginilor de pana atunci…

Ce-mi mai sugereaza FB si imi place:

Arta simplicitatii, delicatetii si dragalasheniei… sau amintirea ca imi placea sa pastrez resturile creioanelor ascutite pentru ca purtau parfum de imaginatie si curcubeu… sau un memento al dragului de scris…