Author: bleu_ineffable

Imi place antinomia sensului citat: o contemplare a albstrului paradoxala, static-activa – deoarece contemplarea implica o nemiscare admirativa, meditativa.

De cele mai multe ori obiectul-subiect este atras prin privirea, ideile si gandurile admiratorului – este sorbit sau absorbit intr-o miscare de la ceea ce este contemplat catre contemplator.

In cazul Albastrului insa, actiunea se desfasoara in sens invers – o miscare de atragere si absorbitie, care inghite contemplatia, o ingereaza si asimileaza hipnotizator si magnetic…

Poate ca este nevoie din cand in cand de astfel de cuvinte-reminder; cuvinte de reamintire al posibilului si al fortei launtrice.

Cuvintele-imbratisare ale Universului – care te priveste in suflet, iti zambeste un zambet indragostit, ca o promsiune de iubire pentru totdeauna, iar cand iti relaxezi indoielile, te arunca in hau, pentru ca tu sa iti deschizi aripile intrate in carne…

“albie” – ar putea fi un cuvant atat de frumos, precum palme impreunate, precum o bolta de catedrala, precum Dürer, precum Alb si inocenta; insa, a fost distrus – poate permanent, dr catre expresia “albie de porci”.

Este un sentiment placut sa te regasesti citat; chiar daca este un soi de auto-citare…

Ca si cum odata, in trecut, ai fi fost parte din Sfatul Inteleptilor, ti-ai pierdut rangul, si simti ca esti aproape de a-l recastiga, pentru ca unele cuvinte si intelepciuni sunt parte din tine…

Redescopar Pablo Neruda si simt cutremur in suflet. Imi cade tencuiala, imi vibreaza acoperisul, iar printre golurile ferestrelor sparte ninge cu file de poezie, precum o sakura a unui romantism uitat.

Adieri de sentimente – aproape devenind furtuna, un soi de tandrete plutind printre emotii, si acel ceva – indragostire, oare?! – pe care il resimt intre gat si stomac, care cred ca este de fapt miere sau dulceata, picurandu-mi inima; eu nu am fluturasi in stomac – am un lac de miere, in care se scurg picaturile venind din inima; iar caderea lor, energia cercurilor concentrice pe care le creaza, si ecoul zgomotului lovindu-se de peretii stomacului, sunt ‘fluturasii’ mei…

Regasesc in randurile lui aceeasi magie, imaginar si nazuinte pe care le caut si le port in mine…

*******

“Ognuno ha una favola dentro, che non riesce leggere da solo. Ha bisogno di qualcuno che, con la meraviglia e l’incanto negli occhi, la legga e gliela racconti.”

*****

“So I wait for you like a lonely house, till you will see me again and live in me. Till then my windows ache.”

*****

“Eres mi ‘nada’ cuando la gente me encuentra con la mira perdida y me pregunta ‘en que piensas?’”

Privind retroactiv, nu cred sa imi fi dorit ceva mai cu pasiune in istoria mea recenta.

Orice eventuala lista din trecut mi s-a sters complet din dorinte, ca o amnezie totala a ravnirii. Pentru ca da, ravnesc dupa ea, asa cum nu-mi amintesc a fi ravnit vreodata.

Aproape de a-l invoca pe Mefisto si a-i oferi sufletul…

Link –> aici

Imi doresc uneori ca Poezia sa se manifeste in mine ca o excrescenta – somatic. Se se transforme pe pielea mea intr-o imensitate de cos, sa pot astfel stoarce tot poesis-ul din mine, intre pagini interminabile colcaind de versuri.

Apoi sa imi ramana un punct negru, care, din cand in cand, sa se umple cu resturi de poezie, pe care sa le scot ca pe un fir de lumina in fata oglinzii orbite launtric de soare, cu urlete, durere si satisfactie, si care sa imi lase pe fata urme de sange si de argint, care sa se vindece intr-o cicatrice si un nou punct negru – semn al poeziei care a fost si care va sa renasca…

Gandindu-ma, la mine, ma consider ca avand o constructie in straturi; daca mi s-ar cere sa ma ilustrez printr-o imagine, aceea ar fi cea a straturilor pamantului.

Sunt
straturi de si din copilarie,
straturi de ani de studiu si lecturi, profesori respectati pana la idolatrie,
starturi de scrieri si scriituri,
de ADN, de trecut, de generatii si de batrani,
de prezent, de Micutz, prietenii, neparasiri,
straturi de Boris si de Milorad Pavic, Thomas Mann, Wiettgenstein, Marguerite Duras, Nichita si Sorescu, Byron, si stratul recent de Elena Ferrante, si poezie, si poeme, proza, si haiku,
staturi de Manchester United, si Ronnie, snooker, Sir, Nemanja, Rio, F1,
starturi de fericiri, concepte, relativitati, axiologie, lacrimi si melancolii, sperante, promisiuni, inspiratii, creatii, abstract,
si zambet, si nori, si soare si raze de luna…

Insa, cea care m-a declansat si mi-a asternut primele straturi de mine – cu exceptia celei care m-a creat – se afla printre prieteniile de pe facebook.
Doamna Invatatoare.
Cea pe care, mai tarziu asemeni profei de romana, ani de zile am suspectat-o a fi chiar Mama care se transforma pentru a ma invata si la scoala.
Cea careia i-am deschis fereastra de mesaje de nenumarate ori, insa niciodata nu gaseam sensuri suficienta pentru a ma exprima.
Le-am gasit acum…

✨✨✨✨✨✨✨

*** in curs de imbogatire ***

1. l’art de la simplicité – dominique loreau

2. filozofia fxck it – john c parkin

3. tropismes – nathalie sarraute

4. you are a badass – jen sincero

5. le magasin des suicides – jean teulé

6. cronici romantate – boris vian

7. natgeo – your brain

8. talking with sociopaths and savages – charles berry-dee

9. prietena mea geniala – elena ferrante – vol 1

10. you are a badass at making money – jen sincero

11. reading wittgenstein – ray monk

“If I told you a secret

You won’t tell a soul

Will you hold it and

Keep it alive”

(travis – love will come trough)

Paradoxul conceptului de ‘secret’:

pentru a-i mentine existenta trebuie pastrat pentru sine, iar, daca impartasit – desi astfel isi pierde partial proprietatea de secret – trebuie sa nu fie transmis mai departe.

Esenta unui secret consta in a fi tinut, pastrat, apropriat – ceea ce implica un al doilea paradox: dat fiind simtul de proprietate exacerbat-uman, secretele sunt dezvaluite cu prea multa usurinta; poate este psihologia inversa…

Vietuirea unui secret, insa, rezida in insasi moartea sa…

Poate trecerea intr-o alta varsta a adus o atingere de nostalgie; astfel incat, am decis sa trec printre scrierile trecute… am selectat cateva fragmente care incanta si definesc…

10 ani de blog; 376 de postari – 10 ani de scriere intrerupta, insa un continuum de ganduri si idei.

3650 de zile – mai mult sau mai putin; o medie care ma intristeaza si terifiaza, insa care ambitioneaza deopotriva.

Poate gandurile trecute se vor intoarce, candva, in mine – unele rezista, sfarsite, schitate in drafuri si pe hartii; nu pot decat sa incerc sa le reconstitui – ca pe un tablou de demult, pe care s-au depus straturi de pulbere, iar, odata curatat isi dezvaluie culorile a ceea ce a fost in trecut, si ceea ce este aievea… si mai pot sa nu permit gandurilor prezentului sa moara…

10 ani de blog si o aniversare; credeam ca trecerea intr-o noua varsta imi va aduce frici si nostalgie; in trecut era o zi speciala – poate pentru ca ma apropia mai mult de independenta, de ideea de adult, ‘om mare’ sau libertate; astazi ma simt doar Tot Eu – eu cu vise, planuri, promisiuni, propriile-mi reguli, libertate, responsabilitati, muncut, facturi, fericiri, sperante, prieteni si prietenii, constientizarea a cine sunt si cine vreau sa devin.

Astazi, ma simt Eu mai mult ca niciodata, ci cu fiecare zi care mi se adauga existentei, devin si mai Eu, traiesc si ma traiesc intru Eu astfel incat (sa) ma plac tot mai mult…

Viata ca teatru sau calatorie; sau ambele. Poate ca drumul ne este determinat, poate ca daca deraiam ar exista un fel de calatorie dincolo de nebunia necunoscutului si a temerii. Insa, indiferent de calea impusa sau aleasa, perspectiva ar trebui sa fie in culori; astfel, griul si pietrele s-ar transforma intr-un pavaj catre o destinatie care ar metamorfoza drumul intr-un ceva care sa merite Totul…

Cand credeai clarobscurul starea ta naturala, insa porti in tine lumina si optimism, incat o atragi si o emani, si o cauti, si ti-o doresti tatuata in suflet si pe piele…

Efectul zilelor de soare primavaratic, vesminte de vara, sau poate doar astenia de primavara manifestata antagonic, in optimism…

De mai mult de un an de zile mananc, fara sa mananc; mananc pentruca trebuie sa hranesc un motor caruia ii trebuie energie; mananc pentru ca asa trebuie, si mananc pentru ca simt foame.

Ma bucur cand intalnesc ceva dulce sau delicios, insa este o bucurie superficiala, somatica, o bucurie a papilelor gustative, insa nu si a sufletului. Mancatul este planul pentru seara, un serial, sau facebook.

Pana cand o carte – prima carte a anului, mi-a reamintit ca mancatul este – banal si cliseistic – una dintre acele ‘mici bucurii ale vietii’, o indeletnicire pe care o poti savura si pe care sa o savurezi si care iti poate invada creierul cu endorfine.

Si pentru prima oara am aprins lumanarea parfumata pe care o cumparasem de Craciun si care isi pierdea din magie pe masa, mi-am adus sunetele RomanticFM in surdina, si, dintr-odata couscous-ulcu noodles a devenit flori exotice desfacandu-si petalele in arome de picant si texturi de velur, cu un parfum dezvaluindu-se treptat in piele, ametind si vrajind simturile…

(29/01/2018)

Privind retrospectiv, nu stiu ce anume cautam sau ma asteptam sa descopar in apple store – sectiunea Carti; banuiesc ca o aplicatie abundand de carti – asemanatoare site-ului gutenberg.org; sau o aplicatie care sa permita accesul la bibliotecile universitatilor sau cea a Vaticanului – reminiscentele nebuniei faustice de demult…

Ceea ce gasit insa, a fost un top al aplicatiilor populare, dintre care o treime povestiri sub forma de chat.

Ca si cum imaginatia a devenit doar o conversatie pe chat; ca si cum arta scriiturii – descrierile, structura personajelor, abilitatea cititorului de inchipuire, reconstituirea detaliilor, recrearea randurilor, cititorul devenit scriitor prin intermediul lecturii – s-ar ologi brusc, incapabila sa treaca dincolo de o conversatie pe chat.

Ma simt ratacind debusolant intr-o lume in ale carei noi repere nu ma regasesc, si, in acelasi timp, desi sunt de partea tolerantei si impotriva prejudecatilor, simt dezgust, greata, desconsiderare, un rictus dezaprobator in coltul sufletului strivit de catre cei incapabili de a iesi din paradigma unei conversatii pe chat, pentru a calatori intr-un univers deopotriva construit si auto-construit, care insa cere efort intelectual…

Ratacind prin ganduri, constientiza brusc ca mesteca faramele de cozonac in acordul secundarului; astfel incat, acoperindu-i zgomotul, in loc sa asculte trecerea timpului, se simtea pe sine devorandu-l.

Pentru ca odata ce il auzi, timpul devine al tau…

Incepu sa-si schimbe ritmul masticatiei – cand mai repede, cand mai lent – insa, miscarile ceasoricului ii coincideau de fiecare data. Ca si cum ceasul nu mai exista sau nu ar fi existat vreodata. Ca si cum exista doar Spatiul si un Timp definit de propriile-i maxilar si mandibula, mancandu-i viata.

Asa a inceput sa traiasca un soi de anorexie a timpului; incepu sa se infometeze, pentru a-i opri existenta. Incerca si o bulimie in absentia – cu stomacul gol, se obliga sa verse tot ceea ce mancase in trecut, tot ceea ce ingerase vreodata, in incercarea nebuna de a inversa curgerea timpului. Cand a ajuns la sange, astepta ca trupul sa i se micsoreze, sa i se redefineasca, si sa redevina copil.

Insa nu putea scoate din sine ideea de timp. Frica de viteza crescanda cu care timpul i se deplasa prin viata si ii angrena existenta intr-un vartej – amstec de ameteala, had, hau si vid.

Cand incepu sa auda din nou sunetul ceasului, se afla in aceasi incapere modesta, aproape dezgolita de orice fel de prezenta fizica, relectand secundele in ecou. Spatiul deveni convex, si i se paru ca din acel moment timpul i se duce de doua ori mai repede.

Isi spunea ca ii curge timpul, pentru ca, devenit fluid, cineva incepuse sa i-l soarba, constient sau nu – fie ca sa si-l reduca pe al sau, fie ca sa isi adauge mai mult lui.

Din disperare, ii implica pe toti cei din jur in activitati inutile, tocmai in scopul de a le manca timpul. Insa timpul furat altora se atarna de propriu-i timp – care incepu sa ii impovareze umerii, privirea si reflexele parului.

Cand se privi in oglinda, era deja tarziu. Se vazu purtand pe chip ultimul patrar al Lunii…

Poate nu am preparate pascale, poate nu ajung la biserica sa iau Lumina, poate unele trairi sunt in si de suflet, dar macar pot spune ca am stat la aceasi masa cu Iisus 😇🤪😇

Paste Fericit si abundand cu Armonii si Lumina si voua – pentru ca exista semne, coincidente, simboluri descifrate cu inima ✨✨✨

Uneori, existenta nu trebuie sa fie pictata pentru a aduce culoare, uneori curcubeul este interior, uneori nuantele in alb-negru sunt mai intense decat culorile insele…

Poate, daca as cunoaste lumea in culori, apoi si-ar pierde tentele, as recrea-o diferit, poate ar deveni mai bogata. Poate ar fi a mea, ci nu a tuturor…

Alteori, insa, un univers in detalii colorate ar fi de folos…

Cand ne pierdem prin rataciri, insa uitam de Vise…

Cand pasim ratacit, insa uitam ca fiecare pas construieste un Drum…

Cand Lunea devine cosmar, insa uitam ca Luna este Reverie…

Cand te trezesti si te inconjoara nefiintarea lui Stephen Hawking – si cauti speranta stirilor false…

Cand incepi ziua cu lacrimi…

Cand privesti la cei din jur cu mirarea normalului – de ce zambesc? de ce rad? unde le este plansul? unde le este tremurul buzelor si al privirii? unde le este doliul vestimentar-simbolic, precum cel al meu? unde le tristetea? le poarta in suflet?…

Raze prin frunze –

Primavara din suflet

Invingand iarna…

Si intelesurile adiacente – nu doar nazuinta visului in sine, nazuinta catre visul insusi, ci trairea lui, experimentarea, implinirea, indeplinirea, realizarea – metamorfoza (rea) in Realitate…