Ratacind prin ganduri, constientiza brusc ca mesteca faramele de cozonac in acordul secundarului; astfel incat, acoperindu-i zgomotul, in loc sa asculte trecerea timpului, se simtea pe sine devorandu-l.
Pentru ca odata ce il auzi, timpul devine al tau…
Incepu sa-si schimbe ritmul masticatiei – cand mai repede, cand mai lent – insa, miscarile ceasoricului ii coincideau de fiecare data. Ca si cum ceasul nu mai exista sau nu ar fi existat vreodata. Ca si cum exista doar Spatiul si un Timp definit de propriile-i maxilar si mandibula, mancandu-i viata.
Asa a inceput sa traiasca un soi de anorexie a timpului; incepu sa se infometeze, pentru a-i opri existenta. Incerca si o bulimie in absentia – cu stomacul gol, se obliga sa verse tot ceea ce mancase in trecut, tot ceea ce ingerase vreodata, in incercarea nebuna de a inversa curgerea timpului. Cand a ajuns la sange, astepta ca trupul sa i se micsoreze, sa i se redefineasca, si sa redevina copil.
Insa nu putea scoate din sine ideea de timp. Frica de viteza crescanda cu care timpul i se deplasa prin viata si ii angrena existenta intr-un vartej – amstec de ameteala, had, hau si vid.
Cand incepu sa auda din nou sunetul ceasului, se afla in aceasi incapere modesta, aproape dezgolita de orice fel de prezenta fizica, relectand secundele in ecou. Spatiul deveni convex, si i se paru ca din acel moment timpul i se duce de doua ori mai repede.
Isi spunea ca ii curge timpul, pentru ca, devenit fluid, cineva incepuse sa i-l soarba, constient sau nu – fie ca sa si-l reduca pe al sau, fie ca sa isi adauge mai mult lui.
Din disperare, ii implica pe toti cei din jur in activitati inutile, tocmai in scopul de a le manca timpul. Insa timpul furat altora se atarna de propriu-i timp – care incepu sa ii impovareze umerii, privirea si reflexele parului.
Cand se privi in oglinda, era deja tarziu. Se vazu purtand pe chip ultimul patrar al Lunii…
Impresie. Albastru inefabil... 