Month: Mar 2014

Ați pune în fața cititorilor posibili câteva rânduri scrise acum șapte ani? Da, e un fel de ”leapșă”; deocamdată mă adresez celor doi cititori știuți, bleu_ineffable și Gabriel. Și altora, dacă vor.

Acum sapte ani ma zbateam intr-o stare de furtuna si deriva. Cred ca am ceva schite de proza scurta, niste poezii si inceputuri de povestiri prin cateva caiete ratacite prin casa. De-obicei nu pot scrie direct pe pagina electronica – trebuie sa fie pe hartie, ca o amprenta fizica a caligrafiei mele. Ce am gasit este un fel de gazel pe care l-am mai postat cu ocazia versurilor mele preferate din Rilke – versuri de acum vreo sapte ani, plus-minus unul sau doi, din perioada adolescentin-romantica a scriiturii mele. 

Cu ocazia acestei provocari, am descoperit ca am trecut cumva, cultural-cronologic (- raportat la dimeniunea temporara a existentei mele, desigur), prin toate etapele curentelor literar-artistice: antichitatea – cu descoperiri, intrebari filosofice deitati si deus ex machina, perioada de uomo universale – aviditatea faustica pe care inca o mai traiesc, un fel de baroc – cu exagerari poetice si pompoase, etapa romantica – cu nuvele, reverii si imaginea lui Byron, Eminescu si Chopin pe usa; am sarit peste realism – cu care prea m-am intalnit zilnic in real, si am ajuns la supra-realism si modernism — perioada unei noi exprimari, necautate, cel mai probabil rezultatul, chintesenta sau amalgamul lecturilor si scrierilor anterioare – sau Eu, de acum.

Am mai descoperit in mine si un soi de pseudo-amnezie Korsakoff – prin faptul ca nu-mi amintesc – sau imi amintesc vag – ani din ceea ce am trait; am constiinta existentei lor, a trecerii lor, insa, pentru a-mi aminti de ceea ce eram acum sapte ani, a trebuit sa ma raportez la datele din C.V.  Poate o fi felul meu de a nega Timpul… 

Poezia:

Mai trist si apasator decat un tramvai gol, este imaginea unui batran – singur pe o banca de cartier, inconjurat de zgomotul orasului si linistea gradinii de bloc, intr-o zi cu soare de primavara…

*****

Un tramvai gol este mult mai trist decat un metrou gol; poate pt ca in metrou, din lipsa de vizual, privesti asupra propriului sine, in timp ce in tramvai, prezenta oricarei imagini din afara, a exteriorului viu, animat, face, prin comparatie cu golul din jur, (ca) singuratea sa urle infiorator…

Imi place cuvantul – ‘la solitude’… singuratate, loneliness, soledad, solitudine – toate par putin neslefuite, dar ”la solitude!” – parca ar fi exact tiparul unui personaj dintr-o scriere romantica : ravasitor, fragil, visator, trist… un singur cuvant, si parca simt cat toate minutele de Sonata Lunii…

(la Solitude – 2011)

Poate, daca ascultata repetitiv, freamatul sunetelor il va ajunge, si va razbi astfel definitiv in lupta cu norii si ploaia, care dureaza de zile nesfarsite – cand noaptea nu se mai deosebeste de zi, decat prin responsabilitatile cotidiene. As crea un Univers rasturnat in care i-as trimite Soarelui raze de armonie si chemare, luminandu-i sensurile de care, pare-se, s-a cam ratacit. O melodie-invocatie, care sa alunge ceata din cer – unde, cel mai probabil, norii citesc Nichita, si asculta Alifantis…