Posted in lexèmes, sémèmes

J’accuse!

De fiecare data cand intentionez sa folosesc expresia “j’accuse réception de” imi amintesc de articolul(-scrisoare) lui Zola privind ”afacerea Dreyfus”- istoricul situatiei si al nedreptatii, si numele si argumentele care ii invinovatesc pe toti cei implicati in ancheta. Un articol cat multe carti privind subiectul, scris cu ratiune si suflet deopotriva.
Articolul de citit aici, si incheierea, pe care la un moment dat o stiam pe de rost.

Je n’ai qu’une passion, celle de la lumière, au nom de l’humanité qui a tant souffert et qui a droit au bonheur. Ma protestation enflammée n’est que le cri de mon âme. Qu’on ose donc me traduire en cour d’assises et que l’enquête ait lieu au grand jour !

Posted in sémèmes

Cu sapte ani mai tanar

Acum sapte ani ma zbateam intr-o stare de furtuna si deriva. Cred ca am ceva schite de proza scurta, niste poezii si inceputuri de povestiri prin cateva caiete ratacite prin casa. De-obicei nu pot scrie direct pe pagina electronica – trebuie sa fie pe hartie, ca o amprenta fizica a caligrafiei mele. Ce am gasit este un fel de gazel pe care l-am mai postat cu ocazia versurilor mele preferate din Rilke – versuri de acum vreo sapte ani, plus-minus unul sau doi, din perioada adolescentin-romantica a scriiturii mele. 
Cu ocazia acestei provocari, am descoperit ca am trecut cumva, cultural-cronologic (- raportat la dimeniunea temporara a existentei mele, desigur), prin toate etapele curentelor literar-artistice: antichitatea – cu descoperiri, intrebari filosofice deitati si deus ex machina, perioada de uomo universale – aviditatea faustica pe care inca o mai traiesc, un fel de baroc – cu exagerari poetice si pompoase, etapa romantica – cu nuvele, reverii si imaginea lui Byron, Eminescu si Chopin pe usa; am sarit peste realism – cu care prea m-am intalnit zilnic in real, si am ajuns la supra-realism si modernism — perioada unei noi exprimari, necautate, cel mai probabil rezultatul, chintesenta sau amalgamul lecturilor si scrierilor anterioare – sau Eu, de acum.
Am mai descoperit in mine si un soi de pseudo-amnezie Korsakoff – prin faptul ca nu-mi amintesc – sau imi amintesc vag – ani din ceea ce am trait; am constiinta existentei lor, a trecerii lor, insa, pentru a-mi aminti de ceea ce eram acum sapte ani, a trebuit sa ma raportez la datele din C.V.  Poate o fi felul meu de a nega Timpul… 
Poezia:

impotriva a tot ce`a scris fortuna,
destinele ni s`au indragostit
iar tu, carmaci care iubesti furtuna
de portul existentei noastre te`ai lovit

si coborat in marea buzei mele
cuvinte`ai ancorat nepasator
si`a lor cadere, lanturile grele
au strivit in mine`al visurilor zbor

si sensul meu inca`i legat de tine
si vorba mea prin gura ta ascult

si viata ta curge inca prin mine
si cand saruti prin gura mea saruti

Posted in sémèmes

la Solitude, din nou

Mai trist si apasator decat un tramvai gol, este imaginea unui batran – singur pe o banca de cartier, inconjurat de zgomotul orasului si linistea gradinii de bloc, intr-o zi cu soare de primavara…
*****
Un tramvai gol este mult mai trist decat un metrou gol; poate pt ca in metrou, din lipsa de vizual, privesti asupra propriului sine, in timp ce in tramvai, prezenta oricarei imagini din afara, a exteriorului viu, animat, face, prin comparatie cu golul din jur, (ca) singuratea sa urle infiorator…
Imi place cuvantul – ‘la solitude’… singuratate, loneliness, soledad, solitudine – toate par putin neslefuite, dar ”la solitude!” – parca ar fi exact tiparul unui personaj dintr-o scriere romantica : ravasitor, fragil, visator, trist… un singur cuvant, si parca simt cat toate minutele de Sonata Lunii…
Posted in sémèmes

Oda Soarelui

 mike oldfield – song of the sun

Poate, daca ascultata repetitiv, freamatul sunetelor il va ajunge, si va razbi astfel definitiv in lupta cu norii si ploaia, care dureaza de zile nesfarsite – cand noaptea nu se mai deosebeste de zi, decat prin responsabilitatile cotidiene. As crea un Univers rasturnat in care i-as trimite Soarelui raze de armonie si chemare, luminandu-i sensurile de care, pare-se, s-a cam ratacit. O melodie-invocatie, care sa alunge ceata din cer – unde, cel mai probabil, norii citesc Nichita, si asculta Alifantis…