Nu reusesc, si stiu ca nu pot, pt ca m-am auzit candva, prin vis, in momentele de maxima oboseala, pufaind.
Tind sa cred ca, uneori, sforaitul este o forma de exprimare a unui soi de fericire sau liniste sufleteasca, sau de pierdere de exterior, insa singura forma ramasa de constientizare a propriei existente (ceva care scoate zgomote trebuie ca exista).
Daca mi-as mai aminti lecturile de demult despre calatoriile astrale, as crede ca sforaitul este trupul chemandu-si sufletul inapoi, sau un fel de far/ pista de aterizare pentru suflet – care isi recunoaste corpul dupa sunetul sforaitului.
In fine. Din cate am cercetat, deosebirea (mecanica?) dintre mine si preafericitii sforaitori nu ar fi pozitia trupului, a capului ori a oboselii acumulate peste zi, ci lipsa polipilor (nazali) – operati prin copilarie.
Oh, blestematie!





