Am inceput sa citesc sylvia plath – clopotul de sticla… sunt deja la pagina 35; peste alte 53 vor mai ramane exact 200; de la 200 de pagini in sus incepe prabusirea – o alunecare continua, pagina dupa pagina, fara putinta de a ma opri, pana ating finalul, invinsa si epuizata de atata lupta si din nou cu nostaligia unei carti terminate prea devreme.
Romanul este o scriere la pers I sg, ceea ce face tentatia de contopire cu personajul aproape irezistibila – ma imbat si eu alaturi de ea, ametesc, privesc new-york-ul prin privirea ei, ne sufocam; stilul este organic, naturalist, si totusi liric, un amalgam de analiza – deocamdata supra-rationalizata, si metafore care ar trebui mai degraba sa-si aiba locul in poezie decat in roman.
Miezul zilei de Craciun, si in timp ce randurile capata sens, biserica din apropiere raspandeste ‘Silent night’ in sunete de clopot… intamplare sau armonie?
xxx
Impresie. Albastru inefabil... 