Impresie. Albastru inefabil…

intotdeauna
sa te-ndrume, lumina
visului suprem…

seri de bal-mascat,
ninsoarea se ascunde
prin onsen, drept vis…

Cum sa alegi un singur vis, dintr-atatea?!…

in miez de iarna,
explozii de sakura
picteaza fuji…

Poate ca muntele fuji emite un soi de energie sacra, unde florile de cires plutesc in nefiinta pentru ca, primavara, sa reinvie… altfel, parca muntele fuji erupe in flori de cires…

in somnul iernii
ma astern, precum intr-o
imbratisare…

Uneori, sclipirea de zapada este mai arzatoare decat razele verii; ma topesc intr-un amestec de sentimente, ca intr-un joc de “matze incurcate”…

absorb in priviri
venerabilitatea
verdelui-sacru…

palate de nea,
insorind sentimente
de indragostit…

templu transmitand
semnale selenare
lunii-acadea…

frunze de ginkgo –
ning inchipuirea in
vals de poveste…

bucati de smarald
luminand din pamantul
transformat in jad…

poza emanand
culoarea parfumului
de fericire

toamna paveaza
calea catre altarul
argintului viu

traiesc in real
sau traiesc in reflexie –
respir prin visari…

privirii in alb,
devino-i tu culoare –
picteaza irisi

realitate, vis,
curcubeu de hortensii,
sau cer rasturnat?

Cu cat ma pierd mai mult, cu atat gasesc motive sa le consider picturi, irealitati, nori aruncandu-si culorile in oglinda…

templu si simbol:
izvor de apa pura –
eternitate

fuji erupe
in galaxii si amurg –
lava din ceruri…

fulgi de haiku
ning templul poeziei:
poem in vers alb!…

Prima zi de decembrie, cu octombrie si noiembrie de haiku neincetat – aproape de trei ori obisnuinta… si mi-a devenit mega-draga aceasta evadare zilnica in imagini, calcule, silabe si versuri…

farmecul unei
umbrele inramate
de rosu-toamna.

punct de lumina
veghind infinitatea –
sunt vis feeric…

visele mele
plutesc culcusite in
frunze de nufar…

vata de zahar –
axa universului
ca o acadea.

Cand imaginea frunzelor in culori pare un glob dulcic de vata pe bat din cer zaharat, luminat in fulgi de martipan albastru cu roz…

cascada sau fum,
curgere sau plutire,-
ori celest eter?

Cu cat o privesc mai mult, cu atat imi pare mai fascinanta, hipnotizanta, ireala… ca si cum frumosul ar fi un monolit care imi zdrobeste sufletul incapabil sa suporte acest grad de coplesire a frumusetii, fara sa-si piarda simturile si mintile…

Exact gandurile mele… insa, introspectand temerar… cine ne este muritor? – pana cand, poate, se intampla ceva ravasitor care rastoarna ordinea?… mamaie n-a fost… mama n-a fost… si, desi traiesc – aproape – in teroare si cu gandul cat pot eu de constant al pretuirii, deseori cei ramasi imi devin, din nou, nemuritori…

sclipiri solare –
sau lumina de miere
indulcind inimi…

O imagine mai degraba tablou, pictat in nuante de miere si soare…

cabluri de curent,
transportand energia
sentimentelor…