M-am perceput uneori ca pe o cladire abandonata – un vid de idei, de imagini, de ganduri. Pana cand am observat ca, de fapt, renasteam. Ideile, imaginile, gandurile erau semanate adanc in suflet, si nu le vedeam. Cresteau. Ma chemau, sa cred in ele, sa le ingrijesc, sa le cultiv, sa le protejez, sa le iubesc. Acum, traiesc in mine atatea soiuri de emotii si idei, sperante, motive, teluri, culori, parfumuri, incat plimbarile imi sunt pline de lumina si clar-obscur, incantate, lectie si zambet…
Impresie. Albastru inefabil... 