De fiecare data cand fumez, imi amuz privirea si gandurile imaginandu-mi varful aprins al tigarii ca pe un vulcan abia trezit din eternitate, sufland fumingine si cenusa in scrumiera; iar cand pe terminate, si isi lasa ghemotocul de tutun lucind, inca aprins, parca as avea propria mea picatura solida de lava – o forma de lava care nu topeste materia care o sustine, insa distruge epiderma, si, ascuns, rasuflarea, ca si fumul anti-parfum, care ma ineaca uneori, insa de care nu ma mai pot lipsi. Iar cand sa o sting, ma joc cu scrumiera, rotind-o in vant, in zeci de directii, ca si cum as ghici in scrum. O delectare distructiva. Might Kryptonite…
Smoke on the Water
Impresie. Albastru inefabil... 
Foarte de recitit această povestioară.
Nu am fumat niciodată; când eram mic și îi vedeam fumând pe ai mei, mi se părea un fel de ritual ocult. Cred că așa văd și acum fumatul.
Poate încerci un haiku 🙂 în consonanță cu postarea.
(Am ajuns la textul ăsta întâia oară din greșeală, vrusesem să dau clic pe blogul unui ins pe nume Gabriel; se pare că îl știi. Am citit, mi-a plăcut și mă gândeam cum naiba a putut să scrie el așa ceva 🙂
LikeLike
Buna ideea haiku-ului, am sa incerc!
Pai io cam fumez din ratiuni ''mistice'', sa zicem; d-ale mele! 🙂
(si da, am observat ca esti cititor activ al blogului lui Gabriel :D)
LikeLike