Acum cateva ore aveam convingerea ca fluturele nu mi se va mai arata fizic, ci sub foma finalului de roman; nu stiam insa, ca peste putine pagini voi gasi aceste randuri:
Respiratia imi rasuna neobisnuit de tare in urechi, ca un curent de aer care suera intr-un colt de lume. Un fluture negru, mare cat palma, imi trece prin fata ochilor. Are forma petei de sange de pe tricoul meu alb.
Am zambit si mi-am oprit lectura, dupa cum promisesem; fluturele meu a luat o forma neasteptata… Semne…
Impresie. Albastru inefabil... 