Posted in concert, grupo compay segundo, phonèmes

Compay! Compay!

Grupo Compay Segundo

Arenele romane, Bucuresti

21 iulie 2009

Din septembrie anul trecut am crezut ca dupa experienta Leonard Cohen nu ma voi mai putea pierde vreodata in vreun alt concert live, in afara urmatorului concert Leonard Cohen. Acum doua seri am trait insa, si un alt fel de hipnoza : nu a fost o transa a tacerii, a coplesirii evlavioase in fata vocii si a versurilor, ci una de in-salbatacire, descatusare, eliberare.


Daca asteptarea concertului a adus acorduri serene a ceva gen jazz in surdina, de prima melodie pana la ultima, Compay Segundo nu au facut decat sa pompeze prin venele noastre acorduri, sange cubanez, dansuri traditionale sau tribale, zambet, ritm.


Amfitionul, si totodata una dintre vocile grupului este genul de persoana care ar fi putut convinge si un sfant sa comita o faradelege, si nu datorita senzualitatii – se pare ca cineva acolo sus a hotarat sa ii predomine doar talentul artistic, ci datorita faptului ca emana lumina, bunadispozitie, energie coplesitoare ; nu conta ca poate apauzi sau canti total afon, ori ca miscarile nu corespund melodiei, privindu-l aveai impresia ca esti perfect, ca apartii acelui moment, acelui loc, ritmului. Este extraordinar cum, cu povestile de dinaintea fiecarei melodii, privind geneza cantecului, si referirile continue la Compay, a reusit sa readuca pe scena un om mort de cativa ani, doar prin puterea evocarii, fara imagini, fara translator, doar prin cuvinte si muzica.


Cu siguranta majoritatea spectatorilor erau acolo pentru a simti muzica, dar transpunerea, transformarea, a fost imediata, de la primul acord intampinat cu aplauze, si continuat cu batai ritmice din mana sau picior, pana la sunetul de final incheiat cu audienta in picioare dansand efectiv, sau doar miscandu-si trupul timid, cu totii aducandu-i omagiu lui Compay : « Compay !Compay ! »


Numai ‘sentimentalisme’ despre concert, pentru ca virtuozitatea fiecarui membru al grupului este evidenta ; inregistrari, premii si faima sunt destule pentru a convinge.

A fost ceva impresionant, ametitor ; as repeta experienta oricand… m-am simtit traind, si a fost incantator…

Posted in bleuèmes, keane

1 albastru/ luna

Pentru Albastrul acestei luni am ales ceva oarecum neconventional; poate pentru ca este in alb-negru si nu albstru, si nu este tablou, ci partitura.


Pentru ca este o melodie care a depasit de multa vreme nivelul de Pasiune, ajungand la Obsesie; si cu fiecare ascultare, obsesia pare ca devine mai ilimitata, la fel si aviditatea, nevoia de ea.

Si aceleasi versuri, mereu…. poate pentru ca nu mi se pare ca as fi scapat de singuratate, sau ca as putea vreodata; poate pentru ca tocmai prezenta celorlalti acentueaza sentimentul, desi este mai placut sa ne mintim singuri… pentru ca nu stim cat tragic poate ascunde un zambet, sau cata singuratate o viata mereu plina. Sau cat intuneric trebuie sa inconjoare o lumina…

Why d’you laugh?
When I know that you’re hurt inside?
…..
And why’d you lie
When you wanna die, when you’re hurt inside
Don’t know what you lie for anyway
Now there’s nothing left to say…

Posted in sémèmes

Black or White



Tocmai ce butonam in orele mele de nesomn, si am dat peste finalul unui rezumat-stire a ceremoniei de inmormantare a lui Michael, si reactii de dupa : imagini cu Brooke Shields, cateva vocalize ale Mariahei, vorbele lui Paris, si comentarii negative privind absenta multor altor celebritati.


Din punctul meu de vedere, puteau renunta la toata ceremonia, si pastra doar vorbele acelei copile. Ma raliez intregului mapamond, spiritului de turma, etc etc, si recunosc : m-a impresionat, si inca ma impresioneaza. Daca sinceritatea ar avea chip si voce, ar trebui sa fie cele ale lui Paris Jackson… iar daca reactia ei pare exagerata, atunci exagereaza mult mai bine decat bunicii si toti unchii si matusile ei la un loc, care au atins-o ca si cum ar fi de portelan ; si cu siguranta este: un portelan de sute de milioane de dolari.

Dincolo de disparitia lui, ceea ce ramane este mult mai trist : un copil care nu a trait legenda Michael, incapabil sa inteleaga vreodata ceea ce a insemnat el pentru ceilalti, pentru milioanele de admiratori ; va incerca poate sa-si imagineze, sa studieze, sa asocieze comparativ impactul lui muzical sau cultural cu al altor personalitati artistice, dar intelegerea nu va putea fi decat partiala. Deocamdata este doar o fetita care si-a pierdut tatal ; un tata, care uneori parea la fel de copil ca si ea, iar acest lucru este minunat pentru amintirile pe care probabil le va purta intreaga viata.


Asadar, nu am vazut mai mult din ceremonie, dar intr-un fel sau altul, am banuiala ca nu a fost decat inca o dovada a paradoxalei lipsei de sens al cuvintelor…


Din cele cateva vocalize ale Mariah-ei nu am inteles decat “ bine Mariah, te priveste o lume intreaga acum, sunt imagini care vor ramane pentru totdeauna, do your best”; dar poate gresesc si nu am inteles ceea ce trebuie.

Iar sa acuzi pe cineva ca a lipsit de la o inmormantare, mi se pare la fel de absurd precum condamnarea lui Meursault pentru ca nu a plans la moartea mamei sale…. un fel de obligare de a renunta la intimitatea trairilor, o somare la expunere personala absoluta, depersonalizare, sau re-personalizare a sentimentelor, din dragoste pentru traditie, norme sociale sau moda…