Posted in leonard cohen, phonèmes, sémèmes

leonard cohen experienced


Dance me to your beauty with a burning violin

Dance me through the panic ’til I’m gathered safely in
Lift me like an olive branch and be my homeward dove
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love…

Cam asa a sunat inceputul transei… si toate melodiile au fost o stare continua de hipnoza; o stare de ‘sentimentalizare’ – acea stare in care nu mai traiesti ganduri sau idei, logica sau ratiune, ci sentimente… simti imperceptibil cum devii un sentiment, alaturi de multe alte sentimente aflate langa tine. Asa am aflat ca sentimentele nu canta; doar vibreaza, absorb muzica si emotii, retraiesc versuri si le radau prin aplauze. Pentru ca dincolo de categoria de muzica usor diferita, altfel nu-mi pot explica diferenta de trairi dintre concertul de ieri, al lui Bryan Adams, si cel de azi; daca primului iti permiti sa-i acoperi vocea cu glasul tau, la Leonard Cohen cuvintele paralizeaza…nu poti..este glasul lui, hipnoza, starea de gratie…

Privindu-l pe scena a fost momentul in care a incetat sa ma reprezinte un videoclip pe mtv sau youtube, o melodie la radio sau winamp, o poza, un articol sau o stire…a devenit el – o Fiinta cu oase si carne ca si noi; ne-om, dar Fiinta. Si totusi, in ciuda cuvintelor, amuzamentului, prieteniei aratate noua, pentru moment m-am intrebat cum poate el fi uman. Din nou i-am perceput existenta acolo, pe scena, l-am privit iar pentru a ma convinge de realitatea prezentei lui, dar incapabila inca sa-l privesc ca pe un om.
Poate ca este glasul lui, sau poezia si armonia pe care cumva, le iradiaza; sau cum devii special – public sau instrumentist, doar pt ca el isi ridica palaria pentru tine – el, Leonard Cohen devine umil in fata ta; poate este privirea – acea privire a carei lumina raneste sufletul…

Un concert Leonard Cohen este o experienta coplesitoare – poezia si muzica capata o forma noua, reorchestrata, cathartica; si, desi ascultat obsesiv, nu ai ascultat Leonard Cohen decat daca ti-a cantat el. Live.

* First set
dance me to the end of love
the future
ain’t no cure for love
bird on the wire
everybody knows
in my secret life
who by fire
hey, that’s no way to say goodbye
anthem

* Second set
tower of song
suzanne
the gypsy’s wife
boogie street
hallelujah
democracy
I’m your man
take this waltz

* Encores
so long marianne
first we take manhattan
sisters of mercy
if it be your will
closing time
I tried to leave you
whither thou goest
famous blue raincoat
(21 septembrie 2008, Stadionul Arcul de Triumf)

Posted in alegria, cirque du soleil, sémèmes

cirque du soleil sau tentatia visului

…if you have no voice, SCREAM;

…if you have no legs, RUN;

…if you have no hope, INVENT.

Alegria este un taram magic… este lumea unde traiesc fiinte fara constrangerea pamantului, a oaselor, si, aparent, fara constrangerea durerii fizice ; este locul in care te intrebi daca nu cumva lumea noastra cotidiana ascunde vreun alt univers unde limitele dintre cer, pamant si foc sunt sterse… o lume cu Atlasi, Icari si Nimfe – entitati, ne-oameni cu aspect uman, care pot indoi metale, arde focul sau zbura ca o plutire…

Ei sunt exceptiile lumii noastre obisnuite. Se joaca cu limita maxima a rezistentei fizice; un joc in care un milimetru sau o privire absenta poate reprezenta diferenta dintre viata sau moarte. Un joc care transforma actiuni si gesturi banale in Arta ; unde fiecare miscare este studiata, si aproape fiecare clipire este parte din Spectacol…

Poveste, lumina, costume, sunet, coregrafie, culori, senzatii, totul se armonizeaza intr-o sinestezie absoluta.

Coregrafia si spectacolul sunt Perfectiune, cu tot relativul sau. Cred cu convingere ca o reprezentatie mai buna decat aceasta nu ar putea insemna decat alienare, nebunie, depasirea granitelor rationalului, ca spectator.

Iar la final, cand efectele spectacolului vizual se estompeaza, cuvintele de inceput isi capata sensul : neputinta este putinta… limitele pot fi depasite… imposibilul este posibil…

Cirque du soleil pare a fi vis, iar trezirea din starea de spectator bulversare… si singur in camera aplauzi hipnotic impreuna cu publicul, pt ca este un sentiment incontrolabil, dincolo de logica si de obisnuit…

Posted in bleuèmes, united

1 albastru/ luna

Pentru ca au trecut deja trei etape de Premier League, pentru ca emotiile penalty-urilor din finala CL au fost unice, pentru ca doua zi am zambit tamp de fericire….pentru un intreg sezon de trairi intense si victorii, pentru acel meci impotriva lui Portsmouth cu vreo 15 minute de Rio in poarta… pentru ca nu voi spune niciodata van der Sar, Ferdinand, Vidic, Ferguson, Ronaldo sau Evra cand pentru mine au devenit Edvin, Rio, Nemanja, Sir, Cris si Patrice…pentru lacrimile de dupa Supercupa Europei… pentru ca ei sunt atat de aproape de a fi perfecti…pentru Ruud si Eric…pentru felul lui Sir de a se bucura si saltul lui Nani de dupa fiecare gol personal… pentru modestia lui Giggs, pentru privirea putin melancolica a lui Gary Neville, pentru zambetul lui Edvin si buzele lui Rio…pentru jocul pana la sacrifiu a lui Carlitos si Nemanja… pentru 6 februarie 1958…