Author: bleu_ineffable

13/07/2020 – 17/08/2020

Am incheiat ieri Muntele vrajit… 890 de pagini care s-au intins pe mai mult de o luna, desi ar fi trebuit sa fie zile…

Teorii:

* Scorpion – serialul care mi-a distras (sau atras) atentia.

* gandul ca este ultima oara in viata cand o citesc, mi-a paralizat avansul, intr-o incercare stupida de a paraliza la randu-mi Timpul.

* diferenta dintre Cimitirul cartilor… si Muntele vrajit este coplesitoare… nu din prisma intensitatii, cat a profunzimii si a consideratiilor filosofice din abundenta…

Exist, inspir, irump in curcubeie… iar facebook se pare ca o simte, pentru ca la randu-i isi sincronizeaza sugestiile cu vietuirile mele…

Ce ma mai fascineaza? Aceste minunatenii cu care m-as inconjura o multime, le-as absorbi in mine, le-as zbura deasupra patului, sa imi priveasca visele, asa cum le privesc eu farmecul…

Aparentele banalitati ale existentei, care poarta intrinsec Magie – uneori poate fi o afirmatie dintr-un simplu interviu, dupa o calificare de legenda…

Copleshenia suprema sau cum sa iti tai rasuflarea in mod intentionat si sa rascolesti fluturasii latenti in suflet…

Ma plimbam prin pinterest, si ma jur ca parca fata asta poarta toamna in par – frunze aramii, apusuri, lumina innourata de ploaie…

…si timpul si emotiile si momentele si viata pierdute in acest rastimp alaturi de ceilalti, recuperate si traite… iar daca ceilalti au pierit intre timp, purtandu-si durerea pierderii inca in suflet, sa invie la randu-le intru recuperarea timpului rapus de boala…

Eterna si fascinanta natura… un soi de articol care imi copleseste creierul si imi inforeste emotiile…

Din cand in cand vizitez acest vis virtual… si visez o camera absurd de imensa in care sa detin ca un zbor fiecare tablou sau desen care aproape ca ma sufoca de un amestec de sentimente – predominant reverie si fericire…

Acum, dupa patru ani de la postare, cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mai mult ma distreaza. Mi se blocheaza ratiunea cand incerc sa scriu sau sa vorbesc incorect – ironic sau de amuzament. Insa, daca as reusi, simt ca as trai un soi de delectare ciudata pe care nu mi-o pot explica; poate de fiinta supusa regulilor, care incearca sa descopere libertatea… nush…

Pasind prin negura trecutului, imi pare ca dintotdeauna mi-am dorit un hamac; iar acum imi mai pare ca niciun spatiu nu este prea mic pentru un hamac…

In ce mod mi-as ilustra melodia preferata? si care este cantecul meu preferat? 3 doors down – kryptonite? the cult – painted on my heart? depedro – te sigo sonando? si daca as fi avut fericirea sinesteziei, cum mi s-ar fi infatisat? ce gust sau parfum ar fi avut? cum as fi simtit? altfel? mai intens? ca o si mai profunda contopire?!…

Doamne, fiintarea mea scoate niste sunete ciudate de fiecare data cand ma inconjor de versurile lor – ca de zambet sau lacrimi, sensuri regasite, lumina si iluminare sau, poate, iubire…

Poate ratez floricelele la microunde pentru ca in loc sa numar “un mississippi, doi mississippi, trei mississippi” eu numar “un Cantona, doi Cantona, trei Cantona”?! 🧐🤔🧐

Cu ce imi mai petrec timpul – un serial – 4 sezoane, 99 de episoade – o echipa de genii, atat de genii, incat:

“If the collective IQ of NASA scientists had a baby with the brains of MIT researchers, they’d give birth to us.”

Rad, plang, iubesc, astept povesti de dragoste, actionez, caut dreptate, ma destept…

De acum sase ani, si impresia persista…

Stelele noptii, si stelele si lumina celorlalti…

“Wow! ce minunatie! daca realitatea ar fi un desen…” – am soptit sufletului incantat, incercand sa mi-l reposed din uitarea incantata in culoare…

Insa, acum un veac si ceva, in 1909, Katayama Tōkuma traia deja in imaginar in bucata infatisata mai sus; cel mai probabil o asternuse deja pe hartie, si incepea sa se contureaze si fizic, in realitate… peste ani, un baiat deseneaza Palatul Akasaka – un desen care, mai degraba decat sa fie al cladirii in sine, este de fapt o re-reprezentare a ideii initiale, a imaginii primordiale a bucatii de palat din imaginatia lui Tōkuma – ca o punte peste timp, ca o conectare indirecta, si totusi precisa, la imaginarul imaginatorului. Pentru ca desenul, nu este atat obiectul, cat imaginatul din trecut inchipuit in mintea creatorului originar… Mind-blowing si fascinant…

Fruzarind rafturile de ebooks de la Humanitas – din care adaug compulsiv in cosul de cumparaturi, o carte si o descriere (pe care carte am adaugat-o compulsiv in cosul de cumparaturi):

„Natura tocmai dezvăluită a raportului dintre circumferinţă şi diametru pare înconjurată de o aură filozofică, iar aceasta ridică imediat constanta la nivelul unui parametru fundamental al universului şi al cercetării raţionale a realităţii. În plus, ne obligă să formulăm o serie de întrebări: care e natura acestui număr? Există cu adevărat ceva profund în constanta asta?“ — Pietro Greco

Se intampla ca uneori, calatorind in afara cadrelor imaginarului, sa descoperim ca realitatea este cea mai ireala pictura…

Cele trei gratii intrupate intr-una singura – plutire, reverie, armonie, zbor… ma aflu, din nou, cu nesat, intr-o stare de fascinatie hipnotica…

Daca as sti si eu sa pictez sau sa desenez! sa imi imaginez ideile, si sufletul si sentimentele, si privirea pe panza… asa, ma pierd doar in creatiile altora si in sufletele lor in care regasesc o parte din afinitatile mele estetice… ah, si mi-am daruit de ziua mea (acum trei luni deja! – ce revelatie infioratoare) cateva tablouase Paint by numbers – de tre’ sa le umplu eu in culorile corespunzand numerelor; dar nu am incercat inca – imi tremura mainile de emotie doar la gandul… 😅😅😅

Inca o bucata de suflet pe zidurile lumii – acción poetica 💙