Author: bleu_ineffable

lumini si umbre –
Japonia si cu mine.
soare invingand.

Cred ca este posibil ca sufletul pereche sa fie un om, o carte, un vers, o melodie, o tara – un acel ceva prin care simti “acasa”, armonie, calm, iubire, curcubeie, fericire…

imi este calea
ninsa cu lumina de
dor si infinit…

Ma gandeam ca poate asa arata drumul spre alta lume; ca poate mama paseste inca pe calea spre un alt univers, alta energie, poate aceleasi amintiri… ca imi este dorul ca o ninsoare coplesindu-ma constant, ca trebuie sa accept dorul ca pe un soi de lumina, nu intuneric, – chiar daca (va) exista in mine infinit…

visez armonii:
aburul ceainicului –
seninatate.

ceata mistica –
universuri tainice
asteptandu-te.

In ceata, fiecare pas poarta in sine propriu-i mister: oare tu ai ramas tu? oare lumea este cea stiuta, ori o alta in care ai intrat nestiut?… uneori, universul detine puterea descoperirii – magnetic, misterios, ci nu omul…

ploua-ti gradina
gandurilor cu viata –
flori de lumina.

miez de haiku –
viitorul zambeste
in poezie.

Iata-ma la jumatatea “experimentului” – am inceput sa gandesc in silabe…

(desi, gandind deconstructivist, orice gand este silabe)

floare de cires:
inflorindu-mi in priviri,
oare cine esti?

Pentru ca atunci cand o imagine iti infloreste privirea, devii, uneori, imaginea in sine…

auz efemer,
sunet de vesnicie –
muntele fuji.

Muzica ninsorii si a ghetarilor, murmurindu-si ragusit vesnicia, si soaptele de viata ale diverselor regnuri – un acord, in cantecul eternitatii…

daca frunzele
si-ar canta culorile,
ce simfonie!

Eu, in drum spre muncut de dimi, imaginandu-mi frunzele asternunte-n cale-mi precum un pian urias – o nota pentru fiecare nuanta de toamna si melancolie, iar pasii-mi creand muzica de arama si culoare…

niste licurici –
semnul universului
de va fi bine.

Nu am vazut niciodata un licurici – sau poate am vazut, insa fiind stins, m-am speriat… ma intreb daca exista camere cu licurici, asa cum exista camere cu fluturi; o baie de semne de zambet, fericire si optimism sau lacrimi de fobie paralizanta…

plapumi greoaie
peste trupul adormit.
seninatate.

Imi ador plapuma – sentimentul de caldura, calm, protectie, desfatare, somnul profund cu calatorii in universuri fericite, reale sau nu…

sunt o umbrela –
iubirea contra ploii
sentimentelor

Protejez sufletele de ploaie si ninsoare cand emotiile si intamplarile si gandurile devin coplesitoare…

serpentine cu
pasiune, sarm, magie –
existenta mea.

Viata ca o serpetina printre anotimpuri, ani si varste, idei, culori, emotii, pasiuni felurite, armonii, iubire, moarte…

scriitura ca –
poem al sufletului.
literatura.

Mi-e privirea inlacrimata inca, dupa ce am participat la live feed-ul anuntarii premiului Nobel pentru Literatura: intreaga planeta unita intru literatura – oameni scriind de peste tot din lume, unii in miez de rasarit, altii de mijoc de noapte sau de zi – toti conectati intr-un scop comun, de nerabdare, speranta si entuziasm.

M-a bucurat si intoarcerea la poezie… poate ca sufletul omenirii rasufla la unison cu alte scrieri si alte scriituri, insa, putem injecta inca poezie in venele unei existente prozaice iar aceasta idee poarta in sine suras si tandrete…

somn profund si greu –

precum o hibernare

a unui vis alb…

…sau ziua pe care am dormit-o 75% 😅🥴🥰

sunt energie.
si lumina de suflet.
stralucirea sa.

Iubesc felinarele – imi pare ca sufletul lor isi sopteste povestea sufletului meu; o energie nevazuta intre diferente – deocamdata – dezunificate; desi, si eu voi deveni odata, lucru, energie, lumina…

noian de ploaie

pasi de ocean inghetat.

si deznadejde.

O amintire a unei dimineti cu ploaie-potop, cu sosetzele ude si inghetate, si disperarea a mai bine de opt ore de frig…

amurg de frunze

ratacite de celest –

picturi pe pamant.

Poezia acestei imagini mi-a fost atat de intensa, incat si-a inspirat un haiku-pereche.

ploaie de inghet –

un melc micutz culcusit

in sinea-i insasi.

Se pare ca trecem prin Furtuna Alex, iar eu, in drum spre muncutz si in graba frigului, nu m-am oprit sa pozez micul melc colorat intalnit in cale – galben, precum o spirala eterna de soare…

🍂🍁🐌🍁🍂

cantec de zambet,

plutirea estivala

a alegriei.

verde spintecat –

sange de moarte curgand,

parfum de viata.

In nebuneala obsesiv-pasionanta numita “Japonica” in care ma adancesc tot mai intens, am decis un experiment: un haiku pe zi, timp de o luna, inspirat din imagini, sentimente, idei, trairi zilnice.

Voi reusi? Vom vedea – deocamdata descopar ca limba romana este o limba abundand in prea multe silabe…

Imi voi aminti, oare, peste ani haikul de azi – peticul de iarba cosita din drumul catre muncutz, gandurile de viata, de moarte si de speranta?!…

fiecare pas –

o inspiratie intru

gratitudine.

probabil cand ma pierd intr-o carte, melodie sau pictura, regasesc, de fapt, Viata!…

ciripit nebun

de nuante de-arama –

toamna tarzie

Am ras demential de intens – un amstec de raset, tandrete si dragalashenie 😂🥰