Month: Oct 2013

Un haiku in doua variante, inspirat de exact imaginea descrisa; poate pentru ca era seara, si lumina de felinar, si toamna, am simtit singuratate – posibil singuratatea absoluta – a existentei in sine, si a frunzei pierite…

La o reconsiderare, pe cel de-al doilea haiku l-as scrie asa:

Am intrat de curand pe un forum pe care scriam candva, si unde aveam trecuta ca ‘locatie’ una dintre cele mai poetice imagini din versurile unei melodii; ma pierd in reverie, imi creez un univers in culori si nuante, si castele, si povesti, picurat cu sclipiri argintat-selenare, si, timp de o melodie – sau mai mult, acasa nu mai e acasa, iar eu calatoresc ‘interplanetar’; cand, la intoarcere, nestiind sa-mi controlez aterizarea, ma izbesc dureros de cotidian…

“I want to write because I have the urge to excel in one medium of translation and expression of life. I can’t be satisfied with the colossal job of merely living. Oh, no, I must order life in sonnets and sestinas and provide a verbal reflector for my 60-watt lighted head.”

— Pai Sorescu? Iar? Ce, e blogul lui?

— Chiar, oare cum ar fi aratat blogul lui Marin Sorescu?…

— El a avut volume.

— Si totusi… Si, da, Sorescu, din nou. Pentru ca aceste randuri ma farmeca, pentru ca as vrea sa mi le intiparesc in creier si nu pot, sa stau cu capul in maini in mijlocul lor, si sa ma pierd si minunez printre sensuri, pentru ca nu am renuntat la ideea mea de biblioteca portabila, pentru ca sunt cuvinte de solitudine si lacrimi, si nebunie, si mare, pentru ca pur si simplu este Sorescu, si nu-i pot rezista…

Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: “N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului… (Marin Sorescu)

De fiecare data cand fumez, imi amuz privirea si gandurile imaginandu-mi varful aprins al tigarii ca pe un vulcan abia trezit din eternitate, sufland fumingine si cenusa in scrumiera; iar cand pe terminate, si isi lasa ghemotocul de tutun lucind, inca aprins, parca as avea propria mea picatura solida de lava – o forma de lava care nu topeste materia care o sustine, insa distruge epiderma, si, ascuns, rasuflarea, ca si fumul anti-parfum, care ma ineaca uneori, insa de care nu ma mai pot lipsi. Iar cand sa o sting, ma joc cu scrumiera, rotind-o in vant, in zeci de directii, ca si cum as ghici in scrum. O delectare distructiva. Might Kryptonite…