Posted in lexèmes

teodor duna — poeme inedite

acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,

cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu

îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl arată –


şi nu e îndeajuns.


ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,

tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.

sub tălpi, în mormane se aşază.

o vezi – şi nu e îndeajuns.


şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.

atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva

au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit

emană acest soare de aur şi cât granit în mine.

tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,

tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –


şi nu e îndeajuns.


văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.

şi cât granit emană acest soare de aur

şi cât granit peste tot.


şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii

şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.

mă înfrup, mă înfrupt, nu mă satur –


şi nu e îndeajuns.

(tiuk.reea.net)

Mai multe poezii, aici

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s