Impresie. Albastru inefabil…

scriitura ca –
poem al sufletului.
literatura.

Mi-e privirea inlacrimata inca, dupa ce am participat la live feed-ul anuntarii premiului Nobel pentru Literatura: intreaga planeta unita intru literatura – oameni scriind de peste tot din lume, unii in miez de rasarit, altii de mijoc de noapte sau de zi – toti conectati intr-un scop comun, de nerabdare, speranta si entuziasm.

M-a bucurat si intoarcerea la poezie… poate ca sufletul omenirii rasufla la unison cu alte scrieri si alte scriituri, insa, putem injecta inca poezie in venele unei existente prozaice iar aceasta idee poarta in sine suras si tandrete…

somn profund si greu –

precum o hibernare

a unui vis alb…

…sau ziua pe care am dormit-o 75% 😅🥴🥰

sunt energie.
si lumina de suflet.
stralucirea sa.

Iubesc felinarele – imi pare ca sufletul lor isi sopteste povestea sufletului meu; o energie nevazuta intre diferente – deocamdata – dezunificate; desi, si eu voi deveni odata, lucru, energie, lumina…

noian de ploaie

pasi de ocean inghetat.

si deznadejde.

O amintire a unei dimineti cu ploaie-potop, cu sosetzele ude si inghetate, si disperarea a mai bine de opt ore de frig…

amurg de frunze

ratacite de celest –

picturi pe pamant.

Poezia acestei imagini mi-a fost atat de intensa, incat si-a inspirat un haiku-pereche.

ploaie de inghet –

un melc micutz culcusit

in sinea-i insasi.

Se pare ca trecem prin Furtuna Alex, iar eu, in drum spre muncutz si in graba frigului, nu m-am oprit sa pozez micul melc colorat intalnit in cale – galben, precum o spirala eterna de soare…

🍂🍁🐌🍁🍂

cantec de zambet,

plutirea estivala

a alegriei.

verde spintecat –

sange de moarte curgand,

parfum de viata.

In nebuneala obsesiv-pasionanta numita “Japonica” in care ma adancesc tot mai intens, am decis un experiment: un haiku pe zi, timp de o luna, inspirat din imagini, sentimente, idei, trairi zilnice.

Voi reusi? Vom vedea – deocamdata descopar ca limba romana este o limba abundand in prea multe silabe…

Imi voi aminti, oare, peste ani haikul de azi – peticul de iarba cosita din drumul catre muncutz, gandurile de viata, de moarte si de speranta?!…

fiecare pas –

o inspiratie intru

gratitudine.

probabil cand ma pierd intr-o carte, melodie sau pictura, regasesc, de fapt, Viata!…

ciripit nebun

de nuante de-arama –

toamna tarzie

Am ras demential de intens – un amstec de raset, tandrete si dragalashenie 😂🥰

Insa… dar daca aparenta simetrie reprezinta, de fapt, doua realitati? daca o imagine este realitatea constientizata, iar oglinda sa – realitatea din vis?… daca ma trezesc intr-un loc, insa, traiesc concomitent intr-altul?

Gandul initial a fost sa scriu despre altceva… apoi deschid fb si intalnesc aceasta minunatie de imagine, si iata-ma sub farmec…

“I put a spell on you
Because you’re mine”

🥰💙🥰

(re)cunosc toamna nu dupa ploaia insuportabila si nedecisa de afara, ori dupa racoarea inspre friguroasa a noptii, ci dupa intunericul fara speranta al diminetii…

relativitate absoluta, perspective, idiosincrazii, fapte, realitate, cunoastere, intelepciune…

Cum sa nu traiesti intru Minunatie, cand te trezesti cu astfel de imagini in privire?!

La ce am mai ras pentru ca it’s funny ‘cause it’s true 🤪🤪🤪

Versuri de pe insta, cuceritoare prin jocul de cuvinte si intelesuri; ori prin sufletul lor…

“Cearcan, cearcan piaptana
Ochii ei ma-ncearcana“

Dap, exact; doar ca io am citit pe stadion la pauza, la un meci al Stelei, acum ani…

Eu, in ziua a treia de migrena – pe care o simt pe trecute – rasfoind citate din Murakami in timp ce am inceput Kawabata – the Master of Go, incercand la randu-mi sa-mi odihnesc ideile…

Mi-e un dor de Japonia de imi ameteste sufletul si ratiunea; intr-o asa ca masura, incat am inceput recent sa urmaresc – cred ca – sapte pagini dedicate ei pe FB.

Poate este efectul Murakami. Poate este invers; insa, de fiecare data cand ma abandonez hipnozei unei imagini din Japonia, simt ca mi-am regasit acasa – un soi coplesitor de armonie, si pace, si serenitate, si ca toata fiinta mea vibreaza pe exact aceasi unda cu frecventa magica a fotografiei si a locului imaginat…

Probabil va urma o serie de imagini cu – sa imi ramana si in casutzul virtual, nu doar in suflet, in minte si in telefon…

Asa imi doresc sa infrunzesc si eu dupa durerea teribila de cap care dureaza de aproape o jumatate de zi – viata, speranta, optimism, determinare, lupta…

Eram mega-zen acum 7 ani, si inca mai cred ca una dintre temerile ancestrale este frica de fericire… o teroare pe care trebuie sa o infruntam, traind fericirea – cat mai des, cat mai acum, cat mai absolut…