am citit postarea azi-noapte direct din email; accentuand si legand cuvinte, cadentat, in gand. insa, la final, m-am trezit rostind “asa e!” – cu convingere, si cu voce tare.
si de atunci ma intreb “de ce?” – de ce nu mi-am spus tot in gand “asa e”, urmand firul procesarilor interne? ce m-a scos comuniunea cu mine? de ce acel “asa e!” vocal a sunat atat de natural?
ca si cum as sta la o masa cu versurile – vechi prieteni, vorbind in tacere, insa iscand un acord impulsiv…
simt ca pot citi si vorbi fluent?
in niciun caz; mai am de invatat si organizat materiale, cunostiinte si ganduri.
mai am de recapitulat lectiile pentru legendary level, lectiile adiacente pentru fiecare unitate, hiragana, katakana si kanji; de trecut prin lista cuvintelor de pana acum si de notat putinele indicatii de teorie incluse pentru fiecare unitate.
mai mult o lista pentru mine, sau o harta schitata pentru o calatorie la pas.
ceea ce simt insa, este un soi de incredere de sine absolut stupida, care cumva functioneaza, astfel incat parca, de cand am terminat lectiile, inteleg mai multe cuvinte din toate serialele japo pe care le urmaresc.
iar cu ochiii inchisi, pricep fraze si insemnatatea povestilor audible – ca si cum in eter, putinul pe care il stiu constient, intalneste amintirea demult cunoscuta a unor sensuri uitate…