Our ancestors’ knowledge of space was a little different. Rather than aiming for the stars, they sought to understand them.
*******
In the middle of the otherwise deserted park, the Full Moon Coffee Shop was bathed in moonlight. The café gave off a gentle glow.
*******
It was true – for once, I felt completely satisfied. Bringing out the beauty in others really did make me happy.
Odata cu inceputul de luna, si norocul de a intalni cateva lecturi zburatoare, mi-am zis ca as putea reincepe sa citesc mai mindful – mai cu prezentza prezenta printre pagini si impresii.
Desigur, ca si pana acum imi vorbeam, ma minunam, ma entuziasmam citind, insa, cumva, ma pierdeam de ganduri; le lasam sa zboare, sa isi piarda vocea, sa se indeparteze de mine. Ca si cum ti se aseaza in palma un fulg de nea pe care il privesti topindu-se. Ramaneam doar cu amintirea unui gust delicios si irepetabil.
Voi incerca, asadar, sa pastrez citatele care vibreaza cu mine, in moment si nu numai, si sa astern virtual si vocea cuvintelor – prezente sau persistente. Pentru ca, deseori, si cuvintele vorbesc.
Cele de mai sus, sunt trei citate-reminder: citeste ca sa intelegi, citeste imaginand, priveste cu Minune – sinele, pe ceilalti, Universul.
Ceea ce imi aminteste ca din “Arta conversatiei” am pastrat un singur citat:
“Sa ai parte sa faci cat mai multi oameni fericiti.”
De cativa ani buni pastrez un link deschis catre aceasta echipa de fotbal, si-mi zambesc de fiecare data cand imi amintesc povestea lui – sau a mea.
Prima oara cand i-am vazut numele m-am supraentuziasmat:
”La Juventud de las Piedras” – Tineretea pietrelor… wow, mi-am zis… asa este, trecand prin timp, comparat cu trecerea noastra prin ani, pietrele se afla intr-un soi de tinetere perpetua.
Ce nume inspirat, si poetic, si profund… si imi inchipuiam omul care a i-ales denumirea pierdut in meditatie si in munti, pe malul unui rau, atins de o iluminare la care eu nu voi putea ajunge vreodata.
Apoi am citit – ”Club Atlético Juventud is a sports club based in Las Piedras, Canelones, Uruguay.” Si aproape am plans; am si ras, ce-i drept. De mine.
treceam prin lista cartilor citite anul acesta, si la gara ueno am trait pentru o clipire in mod visceral insemnatatea lui “a ti se rupe sufletul”.
scotocind prin memorie, cred ca dintre toate cartile citite vreodata, este singura pe care o resimt ca un pumn in stomac.
o sfasaiere…
dar ce fel de sfasaiere?
o sfasaiere ca si cum cineva a luat un cutit de macelarie si mi l-a infipt adanc in straturile profunde ale sufletului, tragand in jos cu el nemilos. sau un soi de instrument cu gheare, pt ca sufletul nu mi s-a sfasait in doua, ci in bucatele si panglici, ramase atarnande in adierea unui vant plangand a singurate si durere.