am citit postarea azi-noapte direct din email; accentuand si legand cuvinte, cadentat, in gand. insa, la final, m-am trezit rostind “asa e!” – cu convingere, si cu voce tare.
si de atunci ma intreb “de ce?” – de ce nu mi-am spus tot in gand “asa e”, urmand firul procesarilor interne? ce m-a scos comuniunea cu mine? de ce acel “asa e!” vocal a sunat atat de natural?
ca si cum as sta la o masa cu versurile – vechi prieteni, vorbind in tacere, insa iscand un acord impulsiv…
Impresie. Albastru inefabil... 