Duiosie

Arta conversatiei – Ileana Vulpescu

Am terminat Arta Conversatiei acum doua zile; inca persista – un parfum intens, din vremuri de demult.
Mi-e dor de inflexiunile vocii mele interioare citind-o. Un amestec de blandete, melancolie, incrancenare si resemnare; de plutirea indragostirii, si de durerea moralitatii auto-impuse.

La primele pagini, mi-am spus : ’’Uf, ce carte greoaie! ce o fi asa deosebit la ea?!” – un stil ca o mobila masiva, a anilor ’80, sufocanta si apasatoare.
Apoi nodul s-a descalcit, si randurile au inceput sa curga, mai mult involburat, decat linistit. Roman-fluviu, roman-lac, roman-ocean, roman-tsunami.
Acum regret ca nu am citit-o mai devreme in viata. Mi-ar fi stat alaturi de Faust, Edmond Dantes si Yan Yvarsen, ca un reminder, si, cu siguranta, multe alegeri si ganduri de pana acum mi-ar fi fost construite diferit.

Desi majoritatea personajelor – indiferent de generatie sunt atat de asemanatoare incat uneori este dificil de identificat cui apartine discursul (daca ai un mic moment de ratacire a gandurilor), in final fiecare este rezultatul relatiilor mutuale, determinandu-se reciproc; oameni cu aceleasi afinitati.

Cu siguranta, o lectura obligatorie – un diamant cu straluciri multiple, pe masaura subictelor abordate.
Cuore, inima de copil – in copilarie, Contele de Monte Cristo – in adolescenta, Arta conversatiei in maturizare. Carti de citit, si rascitit, de amprentat in sufletul umanitatii individuale.

Desigur, la ultimele randuri am plans. Lacrimi de o fericire duioasa.